Compuneri

In cimitir

Era o zi frumoasa , perfecta sa mergem la tara. Eu, cu prietena mea, Andreea ne-am decis sa mergem la tara, avand amandoua bunicii in acelasi satuc, am plecat impreuna. Drumul era plictisor.Intr-un final am ajuns la bunici, foarte entuziasmate am inceput sa le povestim ce am mai facut in ultima vreme.In ziua urmatoare trebuia sa mergem sa luam Lumina. Am mers impreuna cu bunicii nostri sa privim apusul de soare si sa alergam pe camp. Era ora zece seara , si noi nu eram acasa. Fiecare s-a dus in casa ei , unde am mai stat cu bunicii,  am glumit si am ras. In sfarsit, a venit si ziua asteptata, aceea de a lua Lumina . Inainte sa plecam la biserica, am fost la cimitir, ducandu-i unchiului meu flori culese de mine .

Cand am intrat in cimitir, era foarte multa lume. M-am  dus la mormantul unchiului meu, i-am pus florile si am plecat acasa. Dar, aveam senzatia ca cineva ma tot urmareste. Era o fetita care ma privea insistent. Nu am luat-o in seama si mi-am vazut de drum. Am iesit afara cu Andreea, si am inceput sa ne plimbam. Fetita aceea disparuse. Era aproape douasprezece noaptea, ne-am imbracat si am plecat la biserica. Iesise tot satul sa ia lumina. Era foarte frumos, sa vezi cum lumea venise sa ia Lumina. Bunicii erau foarte obositi si au plecat acasa. Fiindca cimitirul era langa biserica, m-am dus sa ii duc unchiului meu Lumina. Cand am intrat in cimitir, era acea senzatie care am avut-o cand i-am dus florile unchiului meu.Eram singura in cimitir. Din pacate m-am inselat. Erau pete de sange care duceau la mormantul unchiului meu. Incepuse sa imi frica. Singura in cimitir la ora douasprezece noaptea nu era ceva placut. Cand am ajuns in fata mormantului, e
ra lumanarea aprinsa. Cineva ii adusese unchiului meu Lumina. Florile care i le adusesem eu, erau rupte si langa ele era aceea fetita care ma privea insinstent. Mi-am dat seama , ca aceea fetita vroia ceva de la mine. Am inceput sa fug, dar m-a luat de mana si mi-a zis ca se va razbuna pe familia mea pentru ca unchiul meu murise intr-un accident de masina, ciocnindu-se cu alta masina. In aceea masina, era fetita cu familia ei , care se duceau la o nunta. Fetita a ramas orfana si acest lucru o durea foarte tare. Mi-a dat drumul la mana, si am fugit. Cand m-am uitat in spate, nu mai era si cand m-am intors a aparut in fata mea si tipa. M-am speriat foarte tare. Pana am iesit din cimitir, a durat o gramada. Alergam, alergam si nu mai ieseam din cimitir. Cand m-am dus , vazusem masina parintilor mei. Eram entuziasmata ca au venit si ei la tara. Cand am intrat in curte, casa luase foc si pe prispa scria cu sange ”Acum esti si tu orfana.” Am inceput sa plang de durere, pentru ca
nu am avut nici o vina cu moartea parintilor ei.

De atunci, ma duc in fiecare zi la mormantul familiei mele si plang. Nimeni nu ma poate opri din plans.Andreea a plecat la oras, dar eu am ramas unde a fost ingropata familia mea, ramanand cu durerea in sufletul meu.

Compunere trimisa de Stavar.

Astrul diurn nu aparuse inca pe cer cand m-am ridicat din pat fericita. Nu aveam nevoie nimeni sa imi spuna ce zi este astazi…. Am asteptat ziua aceea tot anul scolar. Noua luni ….
Dar atnuci , m-am sculat bucuroasa si mi-am pus pe mine cea mai frumoasa rochie pe care o aveam . Parintii mei nu erau acasa in aceea zi . Scoala incepea in apropierea orei opt , dar eu eram gata deja la sase si jumatate.
M-am invartit prin camere fericita . Eram in extaz !
Zile taiate in calendar , numaratul acestora … Iar acum …
Acum era momentul sa ma bucur din plin ! Aveam sa merg la scoala si sa ma bucur de aceea zi de parca ar fi ultima din viata!
Am pasit incantata de infatisarea mea . Din cand in cand , ma opream in fata unei oglinzii pentru a vedea daca totul era perfect.
Am stat o vreme in fata micului ecran , dar era pentru prima oara cand nu-mi parea rau ca timpul trecea repede .
Stateam la doua strazi de scoala dar am plcat cu jumatate de ora inainte ca ziua sa inceapa.
Nu faceam ore de curs in aceea zi . Premierea avusese loc deja , de aceea nu-mi faceam griji.
Era doar o zi senina in care sa putem dansa, glumi si distra alaturi de doamna invatatoare.
La poarta scolii am intalnit-o pe cea mai buna prietena a mea , Delia Geambasu . Eram prietene din clasa intai si puteam vedea ca si ea era la fel de incantata ca si mine .
Am intrat in clasa unde i-am vazut pe sase dintre colegii nostri .
Timpul trecura iar ceilalti incepura sa apara cu sticle de suc si prajiturele.
Alex , unul dintre prietenii mei , a venit cu un casetofon la care am pus nenumarate Cd-uri. Ne-am distrat impreuna .
La sfarsit , doamna invataoare a primit cu un zambet binevoitor florile noastre si ne-a urat o vacanta placuta.

Compunere trimisa de Neacsu Miruna.

Copilaria este un taram magic.Nu stim unde si cand incepe si nu stim cand si unde se termina.Copilaria este singurul moment al vietii in care traim totul cu maxima intensitate.In care radem si plangem in aceeasi zi,in care ne suparam si iertam in cateva secunde , in care suntem singuri si totodata cu toata lumea.Taramul magic al copilarie mele sa petrecut intr-un satuc mic dar valoros de la marginea unei paduri.Acolo ne strangeam in vacanta de vara eu si toti verisorii mei.Bunica era atat de fericita sa ne aiba in preajma ei.Vara cand ma duceam bunicul imi pregatea multe surprize, si mie si verisorilor mei.Copilaria mea se ragaseste in poala bunicii.Stateam amandoua la umbra teiului batran pe bancuta facuta de bunicul si imi spunea povesti, ma mangaia si imi spunea vorbe dulci.Acolo mi.am petrecut 3 luni.Seara ieseam pe ulita si stateam pana noapte cu copii de acolo si ne jucam tot feluri de jocuri .Bunica ne astepta cu ligheanul de gogosi pufoase si moi,le pregatea din miezu
l noptii sa fie calde dimineata cand ne trezeam.Asa a fost copilaria mea.Frumoasa ,sincera si luminoasa.Am crescut sub invataturile bunicilor si a parintilor, am crescut intr-o lume frumoasa, plina de armonie unde toti oamenii se intelegeau bine, unde imi petreceam serile in spatele casei, unde aveam o casuta intr-un copac eu si verisorii mei.Acum ca am crescut imi pare rau ca sa terminat asa repede si ca nu mai pot fii ca altadata.Dar oricat de mare ai fii, acolo in suflet mai ai o particica care rosteste mereu cuvantul COPILARIE!

Compunere trimisa de Alecsandra.

Ramas bun, doamna invatatoare

Acestea sunt cuvintele spuse de mine: “Ramas bun, doamna invatatoare!”.In toti acesti ani,care au trecut ca o pasare in zbor,dumneavoastra ne-ati invatat tot ce stim.
Zilele bune sau rele,vremea calda sau rece,toate ne-au adus la un singur drum: Calea despartirii.
Noi plecam in clasa a cincea,iar dumneavoastra veti ajuta alti elevi,care vor fi clasa intai,sa descopere si sa rezolve bogatiile stiintei,calculele matematicii si taina cititului si a invatatului,nu ca si colegul meu,Paul.
Dar fara grija,pentru ca mai este o luna pana la despartire!In timpul ramas vom merge in excursie,vom tine minunatul banchet,iar ultima zi va fi cea care ne va aminti de clipele si orele petrecute la scoala,si de olimpiada de matematica;care a fost o bucurie pentru dumneavoastra,pentru parinti,dar mai ales pentru mine,Bogdan si Rares,deoarece am ocupat primele trei locuri,fiind din Ilba,in ordinea spusa mai devreme.
Acum ca am spus tot,vreau sa va urez vacanta placuta si “Ramas bun,doamna invatatoare!”.

Compunere trimisa de Lauber Denisa.

Impreuna cu familia am hotarat sa mergem la munte pentru trei zile.Suntem in masina.Privesc si admir peisajul-muntii

parca ating cerul. Sar repede sin masina, si merg pe munte. Un aer curat si bataia usoara a vantului te rasfata. soarele  puternic zambeste turistilor si parca te cheama in apa, dar totusi, nu uitam : e munte, unde apa e foarte rece.

copii impreuna cu ai lor parinti merg la telescaune.Un vultur , probabil nervos, zboara deasupra muntilor , parga ametit.Brazii stau drepti, privind soarele puternic.Alerg dupa fluturi dar nu prind nici unul. Nu observ ca razele aurii ale  soarelui dispar incet, incet…

Totul parca se schimba…vantul sufla parca si mai lin,brazii nu mai zambesc. ci isi inchid ochii. pe cer au iesit norisori portocalii, roz…soarele se asucunde dupa muntii inalti ce au devenit monstii ai intunericului.nu se mai aude nici bucuria copiilor, si strigatul parintilor.doi fluturi se oaca inca cat mai e lumina.

Pe cerul colorat trec un stol de pasari..nu pot da seama ce sunt.Vuietul apei se aude atat de puternic incat nu poti dormi.Roua racoreste iarba frageda.Ultimile raze portocalii-roasiatice de abia se mai vad.apusul soarelui a omorat lumina, lumina ce schimba totul.
A disparut…a disparut soarele, dar numai pana dimineta .

Compunere trimisa de Lavinia.

Era o dimineata insorita de vara.Dupa o saptamana agitata trebuia sa vina si weekendul mult asteptat.
Eu am iesit cu bicicleta pentru o plimbare lunga prin padure. Pe drum am observat ca cerul era putin innorat dar nu imi faceam griji deoarece nu credeam ca o sa ploua.
La kilometrul sapte m-am oprit la un izvor ca sa beau putina apa, observand dupa aia ca cerul este plin de nori si soarele nu se mai vedea, dar eu, optimist m-am urcat din nou pe bicicleta si mi-m continuat drumul, in spatele meu fiind o ceata groasa. Atunci m-am hotaratsa ma intorc acasa, dar intrand in acea ceata am nimerit chiar in mijlocul furtunii. Stropii mari de ploaie paleau cu mare viteza frunzele batranilor copaci , tunetele auzindu-se de departe.
Inaintand prin ceata deasa am observat doua lumini stranii in fata mea. La inceput nestiind ce sunt , dar dupa ce m-am apropiat  am observat ca era masina parintilor mei care ma cautau
Ina final am ajuns cu bine acasa, toate fiind bune si frumoase.

Compunere trimisa de Iulian.

Mama este cel mai important lucru din viata mea si cred ca si din viata voastra a tuturor oamenilor.Este fiinta care ne da viata,ea duce greul nostru si totodata si greul ei,ea face totul pentru ca noi sa fim fericiti si iubiti si ea ne creste si ne da o educatie corespunzatoare.
Ar trebui ca si noi sa facem ceva pentru ea nu numai probleme,necazuri si toate cele.Sa o ajutam la treburile casnice si nu numai.Cand va imbatrani sa facem pentru ea tot ceea ce a facut si ea pentru noi:sa avem grija de ea,sa nu o dam niciodata la o parte,sa nu o aruncam in strada ca pe un gunoi,pentru ca nici ea nu a facut asta,iar daca a facut-o a avut motivele ei,iar in momentul in care mamele isi duc copiii la un orfelinat,ii arunca in strada sau la gunoi durerea pe care o are in suflet este nemarginita.Cand vedem un copil pe strada abandonat de parinti spunem mereu”bietul copil si nemiloasa mama” defapt nu este asa.Pe acel copil il poate ingriji cineva si ii poate alunga durerea pe care o are in suflet dar durerea de mama atunci cand isi pierde copilul sau il abandoneaza nu poate fi niciodata alungata sau vindecata pentru ca iubirea unei mame este de la pamant la cer si inapoi.
As dori ca toti copiii din lume sa isi faca mamele cat se poate de fericite sau macar sa incerce sa faca acest lucru si sa nu le dezamagaeasca niciodata.

Compunere trimisa de Bogdan .

-Portetul fiintei dragi-

Pe cerul limpede ca un cristal luminos,razele calde si aurii ale soarelui poleite in primaverii,incalzesc pomii golasi.Era o dimineata perfecta de primavara.
Primul chip pe care l-am vazut a fost al fratelui meu,in incercarea lui de a ma trezi mai repede pentru a incepe o noua si obositoare zi de duminica care era destinata lui in totalitate.In acea zi avea sa ma innebuneasca cu fel si fel de jocuri copilaresti,tipice unui copl de 5 ani.Partea cea mai rea este ca eu trebuia sa-l ascult, deoarece daca nu as fi facut acest lucru ar fi inceput sa tipe si sa urle,chemandu-i pe parintii mei,care ar fi facut o adevarata ancheta din asta si care in cele din urma m-ar fi invinovatit pe mine sora mai mare si iresponsabila care a avut tupeul sa-si deranjeze fratele mai mic atat de adorabil si de inocent,inocent in opinia lor.
Insa cand am deschis ochii si i-am vazut chipul in razele soarelui diminetii ce intrasera cu atata usurinta in camera am ramas fara grai,neavand timp sa ma mai gandesc la cat de chinuita urma sa fiu in ziua respectiva de micul santajist.
Frumusetea lui era una calda,atat de blanda si de linistitoare incat imi dadea un grad de siguranta.Siguranta ca acea fiinta atat de frumoasa si de minunata era chiar fratele meu,cu niste ochi mari si proeminenti ca doua safire,cu obrajii lui rumeni ca doua petale de trandafir,cu parul lui blond precum globul de aur de pe bolta cereasca ce trimitea aceste raze asemanatoare unor sageti de foc ce-i facea frumusetea si mai greu de ignorat.Deseori,dupa ce adorme , mai stau cateva minute,poate chiar zeci,sute de minute sa-i admir frumusetea in lumina intunericului noptii.Conturul liniilor atat de fine si de perfecte a fetei lui!!!Parca fiecare particularitate a fetei lui ar fi fost gandita de zeci de oameni experimentati in perfectiune.Fiecare parte a corpului lui fiind in perfect echilibru cu celelalte.De fiecare data cand vorbeste,buzele lui se misca parca respectand un anumit ritm constant,iar sunetul vocii lui seamana atat de mult cu clinchetele a mii de clopotei.
Aceasta minunata,incantatoare si uneori atat de greu de suportat fiinta era chiar fratele meu mai mic,Vlad,care cand doarme seamana cu un ingeras,iar cand vrea sa obtina ceva se transforma intr-un mic santajist.

Compunere trimisa de Gogoanta Bianca.

In sfarsit a sosit demult asteptata vacanta de vara.Ca in fiecare an am mers impreuna cu parintii in imparacia munitilor , la bunici.Cand am ajuns acolo,casuta de la poalele muntilor parca ne zambea ,raul nu mai era asa invorburat iar vantul se domolise.Dimineata era mareata.Roua,avea infatisarea unor margaritare care asteptau cu nerabdare o raza de soare pentru a se transforma in diamante stralucitoare.
In fata,orizontului era inchis de cele din urma ramuri munte de marna cenusie care se intindeau ca o fasie  de fum plumburiu pe zarea cerului.Era atat de rapitoare incat ai fi zis ca natura iti pune o salba de margaritare pe o tava de smarald sub ochi.O linie de unbra ondulata gratios,se intinse pana sincolo de marginea vederii pe aceste hotare.Atrasi de minunatul tablou am uitat de trecerea timpului si am observat ca regele luminii,aceea mingea de foc,soarele isi facea loc pintre crengile copacilor lasand padurea parca obosita,gata de culcare
Lumina parea trasa de o mana,consola si nevazuta.

Compunere trimisa de Loredana.

”Copilaria este suvoiul de apa care izvoraste limpede si curat din adincurile finite si la care omenirea alearga fara incetare sa-si potoleasca setea idealurilor sale de dragoste, de bunatate, de frumusete, de perfectiune”, spunea Francesco Orestano. Intr-adevar, cite reusim sa facem doar in copilarie, cite reusim sa vedem si sa-ntelegem din acest castel in care regi sint copii. Copilaria e inceputul tuturor inceputurilor, e inceputul primelor zile de viata, inceputul primei iubiri si a  primei prietenii.
Parca mai ieri aveam si eu 7 anisori, si cind priveam in jur, vedeam imagini cu totul diferite de cele pe care le vad acum, ochii mei vedeau o lume mare, la care adesea se alaturau mici printi si printese din frumoasele basme ale copilariei. Vedeau o lume pline de noi si noi taine ce pentru mine pareau imposibil de aflat, unicul lucru pe care il intelegeam pe deplin, era faptul ca am o multime de prieteni, prieteni ce vesnic vor fi alaturi de mine. In ochii mei mereu zimbea un soare, chiar si iarna, deoarece, mama si bunica, aveau grija sa-mi aminteasca de el in orce poveste pe care mi-o citeau seara, inainte de curatele vise copilaresti . Si acum sint copil, dar nu asa ca atunci, deja nu mai cred atit de puternic in povesti, nu mai fac nazbitii, singurele fiinte care ma fac sa ma simt copilul de atunci sint doar parintii si prietenii mei, care in fiecare zi imi reamintesc de acele minunate momente petrecute alaturi la marginea unui curcubeu.
Cind privesc in albumul celor sapte anisori de-acasa, in minte mi se ivesc toate jocurile ce ma faceau fericita, toate poeziile pe care le-nvatam impreuna cu mama sau cu surioara, toate povestile in care chiar credeam, si toate intimplarile ce aduceau zimbetul pe buze mie si parintilor mei. Si-mi amintesc parca prin ceata de acea minunata zi petrecuta in satul bunicilor, in care, impreuna cu doua dintre cele mai bune prietene ale mele, plecasem intr-o cimpie din apropierea padurii. Era o zi frumoasa, soarele zimbea, iar florile de parca vorbeau cu noi. Cerul era senin, curat ca marea. Toate eram imbracate in rochite, pe fete era pictata bucuria. Cand am ajuns in cimpie, insa, pe cer brusc se ivise un nouras mai intunecat, dar nu l-am luat in seama, neobservind cum dupa el, venise unul si mai mare, si mai negru. Cerul incepu sa lacrimeze usor, apoi, din ce in ce mai tare. Eram speriate. Toate alergam spre casa, si iata ca cand eram deja in apropierea casei, ploaia se opri, i
ar pe cer se asternuse curcubeul. Lacrimile din ochi au disparut. Cu toate ca rochitele erau distruse, noi zimbeam, neluind in vedere mustrarea parintilor, totusi nu trebuia sa plecam fara permisiunea lor. Stiu ca a fost o zi mica, dar cu amintiri ce contin intimplari cu adevarat interesante, intimplari pe  care nu le voi uita niciodata.
Copilaria e o perioada trecatoare din viata omului, asa ca trebuie sa profitam de ea, sa-i traim zilele din plin in asa fel in cat sa avem de la ea amintiri pentru intreaga viata.

Compunere trimisa de Alina Trohin.