Compuneri

Era searǎ.Focul care incă imi amintea de bunica pocnea in soba veche ,ponositǎ .I-am scris lui Moş Crăciun  pe o bucată de ziar mototolită  să imi aducă in dar o minune:pe bunica. Ghemotocul, l-am aruncat in soba care ne-a incalzit atâtea tăceri , si l-am privit arzând, fără tine . Iţi aminteşti cum mă certai de fiecare dată cand umpleam  până la refuz soba de lemne,doar ca să nu se stingă focul   si să  ne intrerupă tacerea ?L-am rugat tot pe Mos Crǎciun ,intr-o searǎ, cand pǎrea mai putin ocupat cu ceilalti nefericiti, sa-mi aducă o frânturǎ din tine in vis. Sa vii măcar pentru o noapte, să  povestim si să-mi spui povestea fǎrǎ de sfarsit pe care o incepeai dar nu o terminai,Mosul si-a incruntat sprâncenele albe spre mine si fǎrǎ cea mai micǎ indoiala in glas, m-a dojenit, spunându-mi cǎ ii cer in fiecare an acelasi dar …

Timpul cadourilor de sub brad a venit si a trecut ,am desfăcut toate fundele ,toată poleiala,toate cutiile frumos impachetate, asteptând o minune de acolo de sus , de la tine …Si asa a si fost, tu ai venit si erai la fel, cu obrajii ca niste mere coapte, cu părul scurt si drept, cu veselie si cu chef de viata, cu glasul bland si cu puterea unei stânci, care m-a facut sǎ câstig fiecare duel si meci al vietii.Si iar ai inceput povestea, dar  eu  am uitat sǎ mai pun lemne in sobǎ si asa focul tacerii noastre s-a stins, si tu urcai impreuna cu fumul spre oceanul cerului .Dar urmǎtoarea noapte ai venit din nou, si eu am fǎcut nuci in zahǎr, iar tu mâncai ca un copil ce nu mai mâncase dulce . Si dupa un ceas n-a mai ramas nimic . Ai inceput apoi,sa imi spui de bradul zaharisit de la atata nea si de mama care nici ea nu mai era, dar aveam o poza arsă pe noptiera veche, lǎnga scaunul cel rupt in care mă leganai . Mai aveam o cana spartǎ si pipa bunicului ca amintire .Mirosul tǎu cel de demult a rǎmas si el . Steaua la care ne uitam in fiecare seara era la locul ei .Totul era la fel, inafară de strazile negre si triste, care si-au pierdut veselia odatǎ cu tine . Tu ai plecat, si nu inteleg de ce imi erai draga si inca imi esti, mi-e dor sa ma iei in  brate, si sǎ  imi spui ca sunt frumoasǎ . Eu stiu ca tu esti cu mine si aud aceste vorbe, dar ele sunt doar in vis .Mi- e poftă de o plǎcintă cum numai tu stiai să faci . Dar toate acestea au fost sfâsiate de coltii mortii.

Si gǎuri de durere imi strapung sufletul Acum, stau  in fotoliul uzat de timpul anilor si ma uit la focul care arde ‘ntruna si se năpusteste asupra lemnelor,iar  chipul tǎu arde deja  de demult .Gândindu-mă, imi dau  seama ca nǎvala focului    din vechea sobǎ este de fapt chiar viata noastrǎ.

Compunere trimisa de Goja Andreea.