Compuneri

Este o dupa-amiaza dezmierdata de toamna. Ma plimb domol pe poteca imbodobita cu frunze, iar nucile imbracate cu camasi zdrentiute plang si ele de dorul verdetii. Stratul gros al frunzelor galben-maronii au reusit sa margineasca cararea.
Padurea trista, aproape moarta, fiindca a ignorat vedrele, acum este pustie. Singurii prietenii care i-au mai ramas sunt vantul si frigul. Pasesc usor in padure si vad cum totul pare o magie a locurilor tainice, a locurilor ce ar putea insemna o minunatie pentru multi dintre noi.
Copacii sunt si ei tristi, pentru ca le-au pierit multi frati.
Fiecare lucru are o taina a sa, una mai speciala decat alta, dar a potecii…sfarsitul ei nu cred ca a fost gasit!
Poate nimic nu a fost ca strigatul cerbului infrigurat de batranul vant ce se crede domnitorul tuturor.Soarele palid dintre ramurile nemiscate ne va mai lumina oare?
Ploaia parca palmuieste cu fiecare picatura tulpina copacilor, frunzele ude sunt sidicate de pe pamant, iar fulgerele si tunetele le sperie si mai mult pe vietuitoare. Ceata zglobie ii joaca feste intregii paduri.
Pentru multi dintre noi, toamna este anotimpul in care simtim mai multa dragoste fata de natura, pentru ca si ea are nevoie de noi!

Compunere trimisa de Safta Ioana .