Compuneri

Prima carte
de Mazalu Teodora Alexandra
Maria… este o fetita de zece ani ,simpatica,cu ochi verzi,cu parul balai,pielea e alba ca spuma laptelui iar obrajii sunt rosii ca petalele unui trandafir sangeriu.Ea este o prietena minunata si o mare iubitoare de carti.
Si acum isi mai adduce aminte de prima carte citita…si emotiile nestapanite pe care le-a avut cand a pasit prima oara intr-o biblioteca.
Maria a fost fascinate de incaperea cea mare si impresionanta si de multitudinea de carti asezate frumos.Toate cartile erau misterioase si fiecare cartea ascundea cate o mica poveste.Cand te uitai la ele vedeai toti scriitorii care isi dadeau mana in marea hora a unirii iar povestile lor magice incununau acel spatiu de vis.
Mirosul Cartilor vechi o ademeneau spre potecile aurite si glorioase ale basmelor lui Ispirescu,povestile lui Creanga,poeziile lui Eminescu si romanele lui Slavici.
Prima carte pe care a citit-o Maria a fost ,,Povesti,povestiri si amintiri din copilarie”  de Ion Creanga.
Fetita spune ca aceasta carte a fost primul pas spre lumea lecturilor,introducerea si regasirea copilului in minunatele povesti.

Traia odata un copil sarac , intr-un oras modest, care niciodata nu aflase ce este copilaria in adevaratul sens al cuvantului deoarece toata ziua incerca sa isi castige traiul, muncind pe la oameni. Insa intr-o zi , cand se apropia seara si trebuia sa plece acasa , vazu pe jos o bancnota de 50 de lei. Pentru el era o adevarata avere, caci niciodata nu avu acesti bani, si incepu sa topaie de fericire. Ii lua in mana si se gandi ce sa faca cu ei. Cum niciodata nu mancase o inghetata, vroia sa incerce si el pentru prima data.
In drum spre magazin , vazu un copil care se juca cu mingea si dadu in paharele de vanzare ale unei batrane. Atunci ea il chema pe acel copil , ii dadu mingea si incepu sa rada , chiar daca sufletul ei plangea, caci era foarte amarata si nu avea bani nici de mancare.
Copilul cu bancnota de 50 de lei se gandi ca decat sa se rasfete el cu inghetata si dulciuri, mai bine ii da unei batrane care ,saraca, nu are ce manca.
Cand femeia se intoarse cu spatele, baiatul ii lasa repede bancnota pe masa si fugi. Batrana ,cand ii vazu, nu mai putu de fericire, si ii multumi lui Dumnezeu ca va avea de mancare in aceasta saptamana.
Copilul, vazand-o cat este de fercita, se bucura ca reusi pentru prima oara in viata sa faca un om fericit, chiar daca avea in sufletul lui avea si o particica de regrete ca nu reusise sa isi cumpere ce isi dorea.
Aceasta fapta da dovada ca unii copii saraci au un suflet imens, si oricat de mult ar plange sufletul lor,ei au mereu zambetul pe buze.

Compunere trimisa de Pricop Ana.

Vantul,dezmierdat de soare , se alinta cald ,fumegand de flori prin pomii albi.Bunicul ,asezat pe  o banca,isi stergea ochii cu mana tremuratoare.Ovedenie ii inlacrimase:ochii copilului,rasarind incercanati in sufletul lui ca doua zorele pe un zid naruit.
Era o mare bucurie pentru bunicul meu sa stea pe o banca si sa priveasca la cei din jur,se priveasca baietii cand se jucau cu mingea . Cateodata scapa mingea chear unde statea bietl bunic ,iar el se apleca si le-o arunca inapoi cu toata puterea pe care  mai avea .El era un mos cu barba alba si creata si si-o mangaia tot timpul.Ii placea foarte mult sa le povescteasca copiilor intamplari care s-au petrecut acum mult timp in urma.
Intr-o zi au venit la el verisorii mei mai mici . Cand au intrat pe poarta primu lcuvant a fost:
-Sarut mana,bunicule!spuneau ei in cor.
Buniocul le raspundea foarte bucuros:
-Buna ziua nepoteii mei dragi.Ce ganduri va aduc pe aici?
-Am venit sa va vizitam,dar nu cu mana goala,ci cu un cos mare cu fructe.
Bunicul nu mai stia ce sa spuna,era tare fericit.
-Nu trebuia copiii mei sa va deranjati!
-Nu este asa bunicule,ti le-am adus pentru ca sa fii in forma.
-In forma ziceti?
-Da bunicule.
-Dar eu na mai sunt asa ca si voi tineri ,am imbatranit!
-Pentru noi esti tanar.
-Pentru voi?
-Da ,pentru noi.
-Haideti,nu vreti sa va spun o poveste?
-Ba vrem,vrem.
Asa bunicul a inceput sa le spuna o poveste din trecut si ei stateau neclintiti cu fata la bunic.Dupa o vreme au venit parintii lor si le-au spus:
-Tata,iara-si le spui povesti copiilor?
-Da le spun.
-Bine,v-a contiuna bunicul in alta zi povestea,acum trebuie sa plecam!
-Dar mama,mai vrem sa stam.
-Nu ,haideti!
-Bine.
Copiii l-au imbratisat si au plecat,iar bunicul a ramas din nou singur si isi mangaia barba cea fina.

Compunere trimisa de Giulia.

Mama este cel mai important lucru din viata mea si cred ca si din viata voastra a tuturor oamenilor.Este fiinta care ne da viata,ea duce greul nostru si totodata si greul ei,ea face totul pentru ca noi sa fim fericiti si iubiti si ea ne creste si ne da o educatie corespunzatoare.
Ar trebui ca si noi sa facem ceva pentru ea nu numai probleme,necazuri si toate cele.Sa o ajutam la treburile casnice si nu numai.Cand va imbatrani sa facem pentru ea tot ceea ce a facut si ea pentru noi:sa avem grija de ea,sa nu o dam niciodata la o parte,sa nu o aruncam in strada ca pe un gunoi,pentru ca nici ea nu a facut asta,iar daca a facut-o a avut motivele ei,iar in momentul in care mamele isi duc copiii la un orfelinat,ii arunca in strada sau la gunoi durerea pe care o are in suflet este nemarginita.Cand vedem un copil pe strada abandonat de parinti spunem mereu”bietul copil si nemiloasa mama” defapt nu este asa.Pe acel copil il poate ingriji cineva si ii poate alunga durerea pe care o are in suflet dar durerea de mama atunci cand isi pierde copilul sau il abandoneaza nu poate fi niciodata alungata sau vindecata pentru ca iubirea unei mame este de la pamant la cer si inapoi.
As dori ca toti copiii din lume sa isi faca mamele cat se poate de fericite sau macar sa incerce sa faca acest lucru si sa nu le dezamagaeasca niciodata.

Compunere trimisa de Bogdan .

”Copilaria este suvoiul de apa care izvoraste limpede si curat din adincurile finite si la care omenirea alearga fara incetare sa-si potoleasca setea idealurilor sale de dragoste, de bunatate, de frumusete, de perfectiune”, spunea Francesco Orestano. Intr-adevar, cite reusim sa facem doar in copilarie, cite reusim sa vedem si sa-ntelegem din acest castel in care regi sint copii. Copilaria e inceputul tuturor inceputurilor, e inceputul primelor zile de viata, inceputul primei iubiri si a  primei prietenii.
Parca mai ieri aveam si eu 7 anisori, si cind priveam in jur, vedeam imagini cu totul diferite de cele pe care le vad acum, ochii mei vedeau o lume mare, la care adesea se alaturau mici printi si printese din frumoasele basme ale copilariei. Vedeau o lume pline de noi si noi taine ce pentru mine pareau imposibil de aflat, unicul lucru pe care il intelegeam pe deplin, era faptul ca am o multime de prieteni, prieteni ce vesnic vor fi alaturi de mine. In ochii mei mereu zimbea un soare, chiar si iarna, deoarece, mama si bunica, aveau grija sa-mi aminteasca de el in orce poveste pe care mi-o citeau seara, inainte de curatele vise copilaresti . Si acum sint copil, dar nu asa ca atunci, deja nu mai cred atit de puternic in povesti, nu mai fac nazbitii, singurele fiinte care ma fac sa ma simt copilul de atunci sint doar parintii si prietenii mei, care in fiecare zi imi reamintesc de acele minunate momente petrecute alaturi la marginea unui curcubeu.
Cind privesc in albumul celor sapte anisori de-acasa, in minte mi se ivesc toate jocurile ce ma faceau fericita, toate poeziile pe care le-nvatam impreuna cu mama sau cu surioara, toate povestile in care chiar credeam, si toate intimplarile ce aduceau zimbetul pe buze mie si parintilor mei. Si-mi amintesc parca prin ceata de acea minunata zi petrecuta in satul bunicilor, in care, impreuna cu doua dintre cele mai bune prietene ale mele, plecasem intr-o cimpie din apropierea padurii. Era o zi frumoasa, soarele zimbea, iar florile de parca vorbeau cu noi. Cerul era senin, curat ca marea. Toate eram imbracate in rochite, pe fete era pictata bucuria. Cand am ajuns in cimpie, insa, pe cer brusc se ivise un nouras mai intunecat, dar nu l-am luat in seama, neobservind cum dupa el, venise unul si mai mare, si mai negru. Cerul incepu sa lacrimeze usor, apoi, din ce in ce mai tare. Eram speriate. Toate alergam spre casa, si iata ca cand eram deja in apropierea casei, ploaia se opri, i
ar pe cer se asternuse curcubeul. Lacrimile din ochi au disparut. Cu toate ca rochitele erau distruse, noi zimbeam, neluind in vedere mustrarea parintilor, totusi nu trebuia sa plecam fara permisiunea lor. Stiu ca a fost o zi mica, dar cu amintiri ce contin intimplari cu adevarat interesante, intimplari pe  care nu le voi uita niciodata.
Copilaria e o perioada trecatoare din viata omului, asa ca trebuie sa profitam de ea, sa-i traim zilele din plin in asa fel in cat sa avem de la ea amintiri pentru intreaga viata.

Compunere trimisa de Alina Trohin.

Era o data, un om sarac care locuia intr-un sat cu oameni modesti inpreuna cu fiul sau Vladimir si cu sotia sa Marieta.
Intr-o zi se gandi sa deschida un moc magazin de lemne pentru a castiga un ban in casa pentru el si pentru sotia si copilul lui. Dupa o saptamana mosul a murit iar sotia lui nu a avut de ales decat sa il trimita pe Vladimir sa taie lemne ca sa aiba din ce sa traiasca. Flacaul a mers dar el stia ca pomii mai uscati si buni se gasesc la munte. Atunci el a mers si sus in varful muntelui a gasit mii de copaci cu crengi gatite cu beteala. acesti copaci luminau si erau decorati foarte frumos. Vladimir a taiat toti acesti copaci si s-a intors in satul lui. Pentru vecini si toti oameni din sat si de atunci toti oamenii au cate un brad un casele lor.

Compunere trimisa de Andreea.

VEÅžNIC COPIL

Copilăria este comoara dăruită de părinţii noştri.Şi, când noi apărem pe lume,părinţii noştri au dobândit o comoară.
Ne naştem copii.Oare, de ce nu rămânem asa?
Cum ar fi lumea să existe numai tineri şi copii.
Sigur lumea ar fi mai bună,ar fi numai zâmbete şi părinţii ar fi mai liniştiţi.
Avem noroc cu părinţii care ne scutesc de griji şi avem într-adevăr o copilărie liniştită.Eu am doar un părinte,pe mama.Dar ea încearcă să acopere şi locul tatei.Şi ce mi-ar fi dăruit tata,îmi dăruie mama.Dar,nu uită să-mi spună că aceea bucurie e din partea tatei.Am avut noroc că am fost copil atunci când tata a plecat de tot.Am trecut mai uşor peste acel moment.Acum sunt un copil mai mare şi îmi este foarte greu uneori fără el.
Dacă tata ar fi rămas veşnic copil,azi ar fi trăit. Se spune că dacă păstrezi copilăria cu tine.nu vei îmbătrâni niciodată.Nu mă pot gândi la nicio lipsă aşa de puternică din copilăre ca nevoia unui tată protector.
Copilul e ca o floare gingaşă şi la fiecare petală căzută,el creşte încă un an.Mă bucur că pot alerga,că pot zâmbi.că pot vorbi.astea sunt culorile petalei copilăriei mele.
Nu există zile din copilăria mea pe care să nu le fi trăit din plin.,zile de care să nu mă bucur aşa ca orice copil.Zâmbetele şi notele bune pe care le iau sunt şuvoiul de fericire şi linişte prin care mama îşi potoleşte setea după atâta muncă dintr-o zi.Noi,copiii,suntem refugiul ei.
Cât ne va lipsi copilăria?Cât ne va lipsi zâmbetul feţei zilnic?Câte zile vom uita să zâmbim,să nu fim stresaţi?Cât ne va lipsi joaca,timpul liber?
Mă uit la fraţii mei mai mici şi uneori îi invidiez că se joacă mai mult ca mine.Atunci mă uit la mama şi cred că în adâncul sufletului ei s-ar juca şi ea.Şi,atunci se apropie de cel mic,pune mâna pe maşină şi se preface că e poliţist,că e şofer,că e altcineva.Cineva,fără griji,adică un copil.
Se apropie sărbătorile şi uliţa va fi a copilăriei,plină de copii care vor umbla la colindat.Indifrent de ce anotimp este,voi mereu un copil şi eu şi ceilalţi de pe uliţa coplăriei.
Noi,copiii,înflorim pământul cu zâmbetul curat,cu taina visului.Noi aducem bucurii şi prin zâmbetele şi inocenţa noastră putem clădi o lume a păcii .

1.Farul blestemat

Era o zi cand farul de pe Madagascar era stricat. Dupa reparatia farului autoritatile nu mai primesc nici un semn de viata de la echipaj. Dupa o furtuna extrem de serioasa eram imbarcat pe un vas pentru a pleca spre a investiga cele petrecute. Paza si securitatea echipajului sunt de datoria mea. Plec si dupa o calatorie de 3 zile ajung la apus (unul plin de ceata) pe insula. Totul pare pustiu, farul pare in stare buna dar cu urme de gloante si ghiulele pe fatada. Explorand insula descopar intreg echipajul farului macelarit in fortul construit pentru a indura furtunile. Ultimul supravetuitor moare in bratele mele murmurand ceva despre piratii care au furat. Nu inteleg nimic. Hotarat sa inspectez farul plec singur, a doua zi de dimineata. Ceata este la fel de densa. Ajungand in varful farului vad o corabie suspecta plecand si disparand in ceata. Corabia mea acostata la tarm pare suspicios de linistita. Ajungand la corabie ii gasesc pe toti  morti fara drept de apel, iar corabia
jefuita. Ma hotarasc sa razbun echipajul corabiei si al farului. Urmatoarea zi ma intorc pentru a cerceta mai bine farul. Ceata era la fel de densa. Chiar daca era dimineata nu prea puteai vedea nimic. Cand ma urc pe far, aud o voce stranie care imi spune:”plecati de aici sau veti pati ca echipajul de dinainte! Plecati daca stiti ce e bine pentru voi”. Echipajul a ascultat vocea si s-a urcat pe corabie. Dar deodata aud un raset straniu si niste urlete. Am vazut echipajul macelarit din nou! De aceasta data m-au trecut fiorii. Ma gandeam: ”Cum ar fi putut sa fie ucisi asa de repede? Oare acest far chiar era blestemat asa cum spun unii marinari?”

2..Marea descoperire

Dupa multe investigari, mi-am dat seama de ceva straniu! Nu era nici o urma in afara de cea a echipajului meu! Asa ca am presupus ca a fost un avion. Am cercetat toate zborurile din lume, dar nimic. Ce era mai ciudat era faptul ca nu ma omora pe mine! Dupa o vreme, agentia a lasat cazul deoparte. Eu nu am fost de acord deoarece echipajul era format din prietenii mei si ii voi razbuna! Am mers la far. Am urcat ca de obicei, dar de data asta am fost singur. Am auzit niste pasi grei (niste mini-cutremure) am cazut din picioare si am lesinat. Cand m-am trezit, am vazut totul in regula, dar cand am coborat am vazut barca devastata si cu multe urme de dinti mari. Am cercetat barca dar nu mi-am putut da seama ce sau cine a muscat.
M-am intors si s-a repetat totul, m-am urcat, am lesinat, dar de data asta am vazut un Gigantozaur (cel mai mare dinozaur din lume) iesind din apa. A muscat din barca si a venit cu capul lui langa mine si avea o respiratie de uragan, m-a dezechilibrat. Am stat calm si, spre norocul meu, nu am patit nimic.
Am vazut cum dinozaurul mergea inapoi, ca si cum ii era frica de ”farul blestemat”. El s-a scufundat si ceea ce a fost ciudat era ca dinozaurii au disparut acum mii de ani si tocmai am vazut unul? Oare chiar s-a intamplat, ma gandeam. Era foarte ciudat.

3. Marea mea uimire

Urmatoarea data m-am intors si a fost la fel. Pamantul se cutremura , dinozaurul avansa vijelios spre mine, eu am inceput sa alerg spre o padure, tremuram de sculam si mortii, m-am impiedicat si intr-o clipa am fost la pamant, cand am deschis ochii, dinozaurul era deasupra mea, ii simteam respiratia , imi era tare frica. Mi-am facut curaj si m-am uitat in ochii lui, atunci am fost surprins, o emotie puternica m-a cutremurat. Am vazut atata bunatate, blandete in ochii lui cum niciodata nu mai vazusem. Dinozaurul m-a luat in gura , credeam ca o sa mor, dar am fost surprins, peste o clipa eram in spatele lui. Avea grija de mine ca de copilul pe care parca niciodata nu l-a avut. Alerga asa de repede incat nu prea puteam vedea nimic. In acea viteza am reusit sa vad niste munti, si in fata noastra o stanca. Am intrat intr-o pestera si mi-am dat seama ca acelea de langa far erau alte cadavre, deoarece Gigantozaurul m-a adus la echipajul meu. Atunci el ne-a adus acasa si am incheiat
cazul. Dar oare farul chiar era blestemat??

Compunere trimisa de Mircea.

Stau.Mǎ gândesc la vara ce-a trecut si privesc ploaia.Mi-e dor sǎ povestesc cu ea ,sǎ râdem ,sǎ ne plimbǎm ,sǎ vorbim la telefon,sǎ plângem,sǎ dansǎm,sǎ ne prostim.Totul s-a terminat, acum suntem mai mari si nu mai suntem in stare sǎ aruncǎm cu iarbǎ in capul oamenilor, sǎ ne udǎm cu furtunul ,sǎ plângem apoi sa râ,dem acum suntem altfel .Simt cǎ nimic nu va mai fi la fel ,degeaba incercǎm, poate cǎ totul se va termina din cauza mea si a ta .Probabil pentru cǎ nu mai suntem acele fete care s-au intâlnit .Dar oricum tu ai fost ,esti, si vei fi cea mai bunǎ prietenǎ a mea pentru totdeauna .Vei rǎmâne mereu in inima mea asa cum te-am cunoscut prima oarǎ cu ochii mari si albastri ,cu pǎrul lung si blond ,suplǎ si medie de staturǎ .Multǎ lume imi spune: Nu poti la vârsta asta sǎ ai o prietenǎ in adevǎratul sens al cuvântului, e doar o copilǎrie.Dar stii ce cred despre asta cred ,cǎ e o prostie si cred ca lumea nu si-a dat incǎ seama cǎ poate ne-a fost scris sa fim prietene.Poate cǎ uneori increderea mea merge spre tine iar apoi spre mama si cred cǎ si la tine.Am ascultat pǎrerile a multor oameni despre prietenie si am inteles cǎ adevarata sinceritate este aceea cand ii spui prietenului tǎu ceea ce este el cu adevǎrat si nu il transformi tu in ceea ce nu este .Iti multumesc cǎ nu te-ai prefǎcut in privinta aceasta.As vrea din tot sufletul sǎ retrǎim momentele verilor ce au trecut.Mi-e dor de copilul din mine .Vreau sǎ mai aruncǎm cu bile,sǎ strigǎm de pe balcon Tabasco,sǎ ne facǎ mama ta codite impletite,sǎ râdem pânǎ ne doare burta,sǎ ne certǎm ,sǎ ne jucǎm cu pǎpusile ,de fapt mi-e dor de tot ce-au insemnat 4 ani de prietenie.

Iti multumesc de momentele grozave petrecute impreunǎ si pentru cǎ ai fost alǎturi de mine oricând am avut nevoie.

Mi-e dor…

Te iubesc Silvia!

Compunere trimisa de Goja Andreea.

Iarna este pe sfarsite. Peste tot este totusi alb.Copacii nu si-au scuturat haina alba.prin apropiere este un lac inghetat. Andrei si Pavel pleaca si ei la patinoar.
Copiii patineaza neincetat, avand obrajorii rosii ca marul.La un moment dat lacul cristalin de gheata se crapa .Pavel aluneca si cade. Baiatul se sperie ingrozitor.Andrei ii sare in ajutor inainte ca Pavel sa cade pe gheata crapata.
Copilul a invatat ca nu intodeauna e bine sa te grabesti si ca graba strica treaba.

Compunere trimisa de Monica Mihaela Lica.