Compuneri

Incerc sa scriu doar cateva cuvinte,

Acum ca sunt departe,un strain

In orice clipa imi aduc aminte

De dragii mei,de sat si de vecini,

Mi-e dor de ulita batrana,

S-alerg prin praf,printre carute,

De cumpana de la fantana,

Mi-e dor de casa si de curte,

O dulce mama a ramas departe…

Acolo unde fanul e cosit,

In curtea cu multe muscate,

Unde adesea noi am povestit.

-Oare ce faci,si cum te mai descurci,

Si ce necazuri grele te apasa?

Cu cine povestesti seara sub nici,

Prin iarba si gradina de acasa?

De voi surori imi este dor,

Si de butucii grei din curte,

Sa stam sa povestim din nou

Sa radem ceasuri multe,multe….
Un scump odor a mai ramas,

Langa bisericuta mica,intr-o casa,

Un drag fecior cu soarele-n odraz,

Si ochi albastrii,plini de viata.

A-si vrea sa te adorm cu dulci povesti,

Sa-ti vad pe buze zambetul curat,

Si dimineata cand tu te trezesti,

Sa te sarut,copile drag!

Dar timpul trece,si eu voi veni,

Astepta-ma pe trepti,afara,
Si-n visul tau iti voi soptii,

V-A MAI VENI O ALTA VARA……

Poezie trimisa de Ciobanu Violeta . Multumim!

-Portetul fiintei dragi-

Pe cerul limpede ca un cristal luminos,razele calde si aurii ale soarelui poleite in primaverii,incalzesc pomii golasi.Era o dimineata perfecta de primavara.
Primul chip pe care l-am vazut a fost al fratelui meu,in incercarea lui de a ma trezi mai repede pentru a incepe o noua si obositoare zi de duminica care era destinata lui in totalitate.In acea zi avea sa ma innebuneasca cu fel si fel de jocuri copilaresti,tipice unui copl de 5 ani.Partea cea mai rea este ca eu trebuia sa-l ascult, deoarece daca nu as fi facut acest lucru ar fi inceput sa tipe si sa urle,chemandu-i pe parintii mei,care ar fi facut o adevarata ancheta din asta si care in cele din urma m-ar fi invinovatit pe mine sora mai mare si iresponsabila care a avut tupeul sa-si deranjeze fratele mai mic atat de adorabil si de inocent,inocent in opinia lor.
Insa cand am deschis ochii si i-am vazut chipul in razele soarelui diminetii ce intrasera cu atata usurinta in camera am ramas fara grai,neavand timp sa ma mai gandesc la cat de chinuita urma sa fiu in ziua respectiva de micul santajist.
Frumusetea lui era una calda,atat de blanda si de linistitoare incat imi dadea un grad de siguranta.Siguranta ca acea fiinta atat de frumoasa si de minunata era chiar fratele meu,cu niste ochi mari si proeminenti ca doua safire,cu obrajii lui rumeni ca doua petale de trandafir,cu parul lui blond precum globul de aur de pe bolta cereasca ce trimitea aceste raze asemanatoare unor sageti de foc ce-i facea frumusetea si mai greu de ignorat.Deseori,dupa ce adorme , mai stau cateva minute,poate chiar zeci,sute de minute sa-i admir frumusetea in lumina intunericului noptii.Conturul liniilor atat de fine si de perfecte a fetei lui!!!Parca fiecare particularitate a fetei lui ar fi fost gandita de zeci de oameni experimentati in perfectiune.Fiecare parte a corpului lui fiind in perfect echilibru cu celelalte.De fiecare data cand vorbeste,buzele lui se misca parca respectand un anumit ritm constant,iar sunetul vocii lui seamana atat de mult cu clinchetele a mii de clopotei.
Aceasta minunata,incantatoare si uneori atat de greu de suportat fiinta era chiar fratele meu mai mic,Vlad,care cand doarme seamana cu un ingeras,iar cand vrea sa obtina ceva se transforma intr-un mic santajist.

Compunere trimisa de Gogoanta Bianca.

Amurgul ultimei zile de vară
Se stinge-ncet, iar la chitară
O melodie tristă cânt
Şi-afară-i toamnă…
Amintirea verii se prăbuşeşte încet în adâncul sufletului, iar îmbelşugata toamnă vine cu furoiu-i aurit, lăsând urme ruginii.A aşezat pe firele de telegraf, ca mărgelele pe ață, ultimul şir de rândunele călătoare.Vântul aspru a dat iama-n codri, lăsându-i golaşi şi singuri.Soarele este întemnițat după gratiile norilor furioşi şi grei.
Noaptea îşi țese acum pânza de abanos, dar Luceafărul nu mai străluceşte ca în scurtele nopți de vară.Liniştea şi întunericul domnesc pretutindeni.O scrisoare pierdută hoinăreşte străzile nestingherit.
Răsăritul târziu al toamnei se dezmorțeşte, luminând văzduhul.În zare, totul e trist…Nici o urmă de viață…Doar susurul izvoarelor aproape înghețate se aude in surdină.Soarele plânge de dor, vărsând perluțe cristaline pe pământ.
Strugurii din vie s-au copt, butoaiele mustesc de vin, nucile cad din copaci în cojoace zdrențuite…În aleea parcului are loc dansul frunzelor…Într-un colț de masă cu lumină slabă, poeții îşi exprimă gândurile…Valurile mării răspandesc emoția de toamnă care renaşte in inimile tuturor…
Toamna îşi spune povestea…

Compunere trimisa de Dinu Dacian .

Multe amintiri tesute cu vraja gandului plutesc zi de zi printre noi!Si fiecare are povestea ei…
In aceea zi torida de vara ,cand asfaltul parca se topea sub greutatea pasilor mei,alergam cu sufletul la gura catre casa.Aerul cald imi mangaia fata si bratele goale ,glasurile trecatorilor erau ca triluri de mierla voioasa,iar drumul …parca nu se mai sfarsea.Inima-mi tresalta de bucurie si-mi venea sa strig in gura mare :am reusit si toti sa fie partasi la fericirea mea !Dar nu,mama trebuia sa afle prima !Mi-o imaginam strigand de bucurie ,batand din maini ,ridicandu-ma in brate si plimbandu-ma prin toata casa ….
Am urcat scarile doua cate doua si cand am pus mana pe ivar ,usa s-a deschis !Era in prag ca si cum ar fi asteptat acolo intoarcerea mea.Zambetul ei larg a inlocuit banala formula « bine ai venit »si mana moale am simtit-o usor cand mi-a luat ghiozdanul din spate.
Mama…intr-o fractiune de secunda mintea purtata pe o aripa de iubire a patruns in lumea aducerii aminte .Sufletul meu a alergat pe acel taram ,necunoscut inca,loc prins in oglinda copilariei marginita de infinitul cuvintelor.Peste tot era imaginea EI !Abia acum am vazut ca urma pasilor mei era dublata de talpile ei, ca rasul ei devenea ecoul rasului meu,iar lacrimile mele se transformau in adancimea ochilor ei in picaturi de sange din care durerea tasnea ca o flacara vie strabatand norii plumbuiti de dragoste.Abia acum am vazut visele presarate cu diamante ce picurau din pestera universului linistit.
De ce abia acum ?Cum am putut sa fiu atata vreme oarba ?De ce nu i-am oprit pasii sarutandu-i picioarele obosite ?De ce nu i-am spus ca am crescut mare si ca pot sa alerg in locul ei ?
Ca si cum mi-ar fi citit gandurile m-a luat in brate si m-a strans cu blandete.Printre regrete si intrebari am reusit sa soptesc…am terminat cu zece !M-a apropiat si mai tare de pieptul ei si mi-a sarutat parul…o data ,de multe ori !
Unde erau tipetele de bucurie,aplauzele frenetice si bataile din picioare ?Nu se bucura ?!
Cand mi-a dat drumul din imbratisare i-am privit ochii negrii care jucau in lacrimi si ATUNCI am inteles profunzimea sentimentelor !

Compunere trimisa de Ioana.

In sfarsit a sosit demult asteptata vacanta de vara.Ca in fiecare an am mers impreuna cu parintii in imparacia munitilor , la bunici.Cand am ajuns acolo,casuta de la poalele muntilor parca ne zambea ,raul nu mai era asa invorburat iar vantul se domolise.Dimineata era mareata.Roua,avea infatisarea unor margaritare care asteptau cu nerabdare o raza de soare pentru a se transforma in diamante stralucitoare.
In fata,orizontului era inchis de cele din urma ramuri munte de marna cenusie care se intindeau ca o fasie  de fum plumburiu pe zarea cerului.Era atat de rapitoare incat ai fi zis ca natura iti pune o salba de margaritare pe o tava de smarald sub ochi.O linie de unbra ondulata gratios,se intinse pana sincolo de marginea vederii pe aceste hotare.Atrasi de minunatul tablou am uitat de trecerea timpului si am observat ca regele luminii,aceea mingea de foc,soarele isi facea loc pintre crengile copacilor lasand padurea parca obosita,gata de culcare
Lumina parea trasa de o mana,consola si nevazuta.

Compunere trimisa de Loredana.

”Copilaria este suvoiul de apa care izvoraste limpede si curat din adincurile finite si la care omenirea alearga fara incetare sa-si potoleasca setea idealurilor sale de dragoste, de bunatate, de frumusete, de perfectiune”, spunea Francesco Orestano. Intr-adevar, cite reusim sa facem doar in copilarie, cite reusim sa vedem si sa-ntelegem din acest castel in care regi sint copii. Copilaria e inceputul tuturor inceputurilor, e inceputul primelor zile de viata, inceputul primei iubiri si a  primei prietenii.
Parca mai ieri aveam si eu 7 anisori, si cind priveam in jur, vedeam imagini cu totul diferite de cele pe care le vad acum, ochii mei vedeau o lume mare, la care adesea se alaturau mici printi si printese din frumoasele basme ale copilariei. Vedeau o lume pline de noi si noi taine ce pentru mine pareau imposibil de aflat, unicul lucru pe care il intelegeam pe deplin, era faptul ca am o multime de prieteni, prieteni ce vesnic vor fi alaturi de mine. In ochii mei mereu zimbea un soare, chiar si iarna, deoarece, mama si bunica, aveau grija sa-mi aminteasca de el in orce poveste pe care mi-o citeau seara, inainte de curatele vise copilaresti . Si acum sint copil, dar nu asa ca atunci, deja nu mai cred atit de puternic in povesti, nu mai fac nazbitii, singurele fiinte care ma fac sa ma simt copilul de atunci sint doar parintii si prietenii mei, care in fiecare zi imi reamintesc de acele minunate momente petrecute alaturi la marginea unui curcubeu.
Cind privesc in albumul celor sapte anisori de-acasa, in minte mi se ivesc toate jocurile ce ma faceau fericita, toate poeziile pe care le-nvatam impreuna cu mama sau cu surioara, toate povestile in care chiar credeam, si toate intimplarile ce aduceau zimbetul pe buze mie si parintilor mei. Si-mi amintesc parca prin ceata de acea minunata zi petrecuta in satul bunicilor, in care, impreuna cu doua dintre cele mai bune prietene ale mele, plecasem intr-o cimpie din apropierea padurii. Era o zi frumoasa, soarele zimbea, iar florile de parca vorbeau cu noi. Cerul era senin, curat ca marea. Toate eram imbracate in rochite, pe fete era pictata bucuria. Cand am ajuns in cimpie, insa, pe cer brusc se ivise un nouras mai intunecat, dar nu l-am luat in seama, neobservind cum dupa el, venise unul si mai mare, si mai negru. Cerul incepu sa lacrimeze usor, apoi, din ce in ce mai tare. Eram speriate. Toate alergam spre casa, si iata ca cand eram deja in apropierea casei, ploaia se opri, i
ar pe cer se asternuse curcubeul. Lacrimile din ochi au disparut. Cu toate ca rochitele erau distruse, noi zimbeam, neluind in vedere mustrarea parintilor, totusi nu trebuia sa plecam fara permisiunea lor. Stiu ca a fost o zi mica, dar cu amintiri ce contin intimplari cu adevarat interesante, intimplari pe  care nu le voi uita niciodata.
Copilaria e o perioada trecatoare din viata omului, asa ca trebuie sa profitam de ea, sa-i traim zilele din plin in asa fel in cat sa avem de la ea amintiri pentru intreaga viata.

Compunere trimisa de Alina Trohin.

Amurgul ultimei zile de vară
Se stinge-ncet, iar la chitară
O melodie tristă cânt
Şi-afară-i toamnă…

Amintirea verii se prăbuşeşte încet în adâncul sufletului, iar îmbelşugata toamnă vine cu furoiu-i aurit, lăsând urme ruginii.A aşezat pe firele de telegraf, ca mărgelele pe ață, ultimul şir de rândunele călătoare.Vântul aspru a dat iama-n codri, lăsându-i golaşi şi singuri.Soarele este întemnițat după gratiile norilor furioşi şi grei.
Noaptea îşi țese acum pânza de abanos, dar Luceafărul nu mai străluceşte ca în scurtele nopți de vară.Liniştea şi întunericul domnesc pretutindeni.O scrisoare pierdută hoinăreşte străzile nestingherit.
Răsăritul târziu al toamnei se dezmorțeşte, luminând văzduhul.În zare, totul e trist…Nici o urmă de viață…Doar susurul izvoarelor aproape înghețate se aude in surdină.Soarele plânge de dor, vărsând perluțe cristaline pe pământ.
Strugurii din vie s-au copt, butoaiele mustesc de vin, nucile cad din copaci în cojoace zdrențuite…În aleea parcului are loc dansul frunzelor…Într-un colț de masă cu lumină slabă, poeții îşi exprimă gândurile…Valurile mării răspandesc emoția de toamnă care renaşte in inimile tuturor…
Toamna îşi spune povestea…

Compunere trimisa de Arina .

Daca as fi o pasare albastra,
As zbura spre cer,albastru.
Ca sa pot zbura spre vazduhul insorit,
Si plin de pasari miraculoase,
Cu ai lui nori stralucitori
Si-a lui soare fericit,
De primavara insorit.
Esti o pasare albastra,
Toata lumea te admira
Si iti spun eu fericit:
SFARSIT!

Poezie trimisa de Valentina .

Motto: ,, ÎntÂiul gÂnd Ți se cuvine Ție
Putere creatoare
Tu , care faci din patimi poezie.”
Pe la ÃŽnceputul lui decembrie , ÃŽntr-o bunÄ‚ dimineaȚĂ cerul se posomorÃŽ , se cÄ‚ptuȘi cu plumb Și ciorile ÃŽncepurÄ‚ a se vÄ‚ieta pe sub norii cenuȘii. O suflare de vÂnt veni;vÂrtejuri se iscarÄ‚ ridicÂnd spre cer stÂlpi rotitori de praf. Pe urmÄ‚ , ÃŽn undele reci , ÃŽncepurÄ‚ a rÄ‚tÄ‚ci tremurÂnd fulgi, flori ÃŽngheÈšate.Åži vÂrtejurile deodatÄ‚ se ÃŽnÄ‚lbirÄ‚ ; vÂntul venea vijelios , Șuiera , Èšipa , strecura ÃŽn toate sufletele fiori. Soarele apuse dincolo de lume , ducÂnd cu el conturul delicat , pierdut de varĂ  pe cea din urmÄ‚ treaptÄ‚ a palatului ceresc Și melancolia prinÈšilor dupÄ‚ CenuȘereasÄ‚.Timpul trecea . Se ridicase vÂntul cu miros de furtunÄ‚ neagrÄ‚, acoperind c-un salt enorm  pÄ‚mÂntul, alb de soare… O umbrÄ‚ tÂrÂtoare ÃŽntuneca ferestrele.ParcÄ‚ prima loviturÄ‚ nu mai venea , dar nervii Și urechea o aȘteptau , scandÂnd secundele cu bÄ‚tÄ‚i de inimÄ‚.Oare se mai putea ÃŽntoarce gÂndul la geneza sufletului ?  Cu siguranȚă
: Da ! Dar era mult prea trist, prea anost , prea singutatic.
AȘa pÄ‚rea totul de aici, o imensÄ‚ figurÄ‚ regizoralÄ‚. Un tablou al lui Bacovia pictat ÃŽn violet, un imens gÂnd al fericirii  regretelor. PÄ‚rea un tablou stins , latent , cutremurÄ‚tor, ÃŽn care doar actorul spera sÄ‚ aibÄ‚ un debut, pe scena literaturii.Privea trist spre pÄ‚dure… Dar ce sÄ‚ vadÄ‚? MÄ‚tÄ‚niile mestecenilor cu coamele blonde Și trunchiuri de argint? O lacrimĂ  lÄ‚sa dÂre peste praful de pudrÄ‚ aȘternut pe obraz , o nuanȚĂ stinsÄ‚ de culoare ÃŽn inima lui , trÄ‚ia. Privea prin geamul mat al sufletui. Privea spre pÄ‚dure. Vedea cum toatÄ‚ natura se ducea ÃŽn zidirile de ÈšinÈširim ale vieÈšii, se ÃŽngropa ea ÃŽnsĂȘi. ÃŽn tot acest tablou doar un semn al statorniciei putea sÄ‚ rÄ‚zbatÄ‚ cea dintÂi sentinȚĂ . Era stejarul, un reper ÃŽn universul trecÄ‚tor.Acesta era singurul copac care ÃŽnfrunta rÄ‚ul, singurul care avea curaj sÄ‚ spunÄ‚ NU . Nu se temea de absolut nimc .Era un gest nobil. Se lupta cu propria lui putere , ÃŽn Șoaptele ultim
ei suflĂri de viaȚĂ. Actorul vĂzÂnd devotamentului lui cĂtre locul natal sparse vitraliul geamului Și se nĂpusti la trunchiul stejarului.Îl sĂrutĂ În cele mai calde ÎmbrĂȚisĂri . Astfel iubirea ÎncolȚi. Specia umanĂ se alĂturĂ de cea a naturii Și astfel luĂ naȘtere credinȚa. Din gestul simplu de  curaj se luminĂ un suflet .Doar un sĂrut a fost de ajuns ca iubirea sĂ ÎncolȚeascĂ Între cei doi.O singurĂ atingere trezi sufletul din religioasa aȘteptare.  Actorul  privi lumina din sufletul copacului Și parcĂ o captĂ Și În sufletul lui . Acum putem dovedi cĂ natura era un simbol al curajului.Poate cĂ nu oricine are puterea de a lupta cu natura, cu creaȚia lui Dumnezeu. Poate aȘa a fost creat omul sĂ preia de la naturĂ curajul. Cei doi ramaserĂ nedespĂrȚiȚi, unul În braȚele altuia . Actorul ÎȘi spuse replica de final si Închise ochii ,pĂrĂsindu-Și sufletul, ducÂndu-se spre cer.,, A te entuziasma la rĂsĂrirea curajului din
tr-un mijloc de furtunĂ ÎnseamnĂ a privi de-a pururea În faȚĂ Și a nu te Împiedica În faȚa oricĂrui obstacol al vieȚii
BĂcĂnaru Ramona  Andreea
Clasa a VII  a A

Copilaria ramane una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii… Imposibil sa uitam de nazbatiile pe care le faceam cand aveam sufletele zburdalnice…

Din pacate nu am foarte multe amintiri cu bunicii, insa nu sunt nici acelea de uitat… Eram eu si cu verisoara mea intr-o vara, la bunicutza noastra draga, afara foarte cald, noi imbracate in rochite, cochete, frumusele, stateam pe bancuta din fata portii, si deh, nu prea aveam stare, ca umblau dracusorii prin noi… Doua vecine, ceva mai maricele ca noi se duceau la furat de floarea soarelui, acum, ne-am fi dus si noi! Ii cerem voie bunicii, nimic, nici sa nu auda de asa ceva! Asadar stateam cumintele in fata casei, ne cam ardeau fundurile, ca era incinsa rau de la soare bancutza noastra! Asteptam sa intre in casa bunica, si o tulim ca apucatele dupa bezmeticele care ne faceau cu mana! Ce mandre eram de noi, saream in sus ca niste mingii si chicoteam fericite! Am furat ce era de furat, acum, la un moment dat, ajunsesem undeva pe un camp, o groapa in fata noastra si cu ceva apa in ea – cred ca era sparta vreo conducta ceva, nu am idee, caci era foarte cald afara, acum nu-mi
imaginez de unde apa aceea! – in spatele nostru bunica, alerga disperata urland ca din gura de sarpe! Ne-am speriat de ea si nu stiu cum am alunecat, dar am cazut cu poponetele in apa aia! Ude fleasca am fugit cat ne-au tinut picioarele inapoi acasa, cu gandul sa o mintim pe bunica, ca nu eram noi acele fete care fugeau de ea, si ca totul a fost o parere! Asa ca imediat cum am ajuns la poarta ne-am asezat cu fundul pe bancutza incinsa, chinuindu-ne sa rezistam cat mai mult timp, pentru a ni se usca chilotii! Bineinteles ca ne-a prins, am incercat sa o pacalim, insa nu a tinut! Ne-am luat o mamaitza de bataie, ne-a imbracat din nou frumos, si iar la poarta!