Search Results

Copacul cu rĂdĂcini adÂnci nu se teme de furtunĂ

Posted in Compuneri on Jan 16, 2011 with 1 Comment →

Motto: ,, ÎntÂiul gÂnd Ți se cuvine Ție
Putere creatoare
Tu , care faci din patimi poezie.”
Pe la Începutul lui decembrie , Într-o bunĂ dimineaȚĂ cerul se posomorÎ , se cĂptuȘi cu plumb Și ciorile ÎncepurĂ a se vĂieta pe sub norii cenuȘii. O suflare de vÂnt veni;vÂrtejuri se iscarĂ ridicÂnd spre cer stÂlpi rotitori de praf. Pe urmĂ , În undele reci , ÎncepurĂ a rĂtĂci tremurÂnd fulgi, flori ÎngheȚate.Åži vÂrtejurile deodatĂ se ÎnĂlbirĂ ; vÂntul venea vijelios , Șuiera , Țipa , strecura În toate sufletele fiori. Soarele apuse dincolo de lume , ducÂnd cu el conturul delicat , pierdut de varĂ  pe cea din urmĂ treaptĂ a palatului ceresc Și melancolia prinȚilor dupĂ CenuȘereasĂ.Timpul trecea . Se ridicase vÂntul cu miros de furtunĂ neagrĂ, acoperind c-un salt enorm  pĂmÂntul, alb de soare… O umbrĂ tÂrÂtoare Întuneca ferestrele.ParcĂ prima loviturĂ nu mai venea , dar nervii Și urechea o aȘteptau , scandÂnd secundele cu bĂtĂi de inimĂ.Oare se mai putea Întoarce gÂndul la geneza sufletului ?  Cu siguranȚă
: Da ! Dar era mult prea trist, prea anost , prea singutatic.
AȘa pĂrea totul de aici, o imensĂ figurĂ regizoralĂ. Un tablou al lui Bacovia pictat În violet, un imens gÂnd al fericirii  regretelor. PĂrea un tablou stins , latent , cutremurĂtor, În care doar actorul spera sĂ aibĂ un debut, pe scena literaturii.Privea trist spre pĂdure… Dar ce sĂ vadĂ? MĂtĂniile mestecenilor cu coamele blonde Și trunchiuri de argint? O lacrimĂ  lĂsa dÂre peste praful de pudrĂ aȘternut pe obraz , o nuanȚĂ stinsĂ de culoare În inima lui , trĂia. Privea prin geamul mat al sufletui. Privea spre pĂdure. Vedea cum toatĂ natura se ducea În zidirile de ȚinȚirim ale vieȚii, se Îngropa ea ÎnsĂȘi. ÃŽn tot acest tablou doar un semn al statorniciei putea sĂ rĂzbatĂ cea dintÂi sentinȚĂ . Era stejarul, un reper În universul trecĂtor.Acesta era singurul copac care Înfrunta rĂul, singurul care avea curaj sĂ spunĂ NU . Nu se temea de absolut nimc .Era un gest nobil. Se lupta cu propria lui putere , În Șoaptele ultim
ei suflĂri de viaȚĂ. Actorul vĂzÂnd devotamentului lui cĂtre locul natal sparse vitraliul geamului Și se nĂpusti la trunchiul stejarului.Îl sĂrutĂ În cele mai calde ÎmbrĂȚisĂri . Astfel iubirea ÎncolȚi. Specia umanĂ se alĂturĂ de cea a naturii Și astfel luĂ naȘtere credinȚa. Din gestul simplu de  curaj se luminĂ un suflet .Doar un sĂrut a fost de ajuns ca iubirea sĂ ÎncolȚeascĂ Între cei doi.O singurĂ atingere trezi sufletul din religioasa aȘteptare.  Actorul  privi lumina din sufletul copacului Și parcĂ o captĂ Și În sufletul lui . Acum putem dovedi cĂ natura era un simbol al curajului.Poate cĂ nu oricine are puterea de a lupta cu natura, cu creaȚia lui Dumnezeu. Poate aȘa a fost creat omul sĂ preia de la naturĂ curajul. Cei doi ramaserĂ nedespĂrȚiȚi, unul În braȚele altuia . Actorul ÎȘi spuse replica de final si Închise ochii ,pĂrĂsindu-Și sufletul, ducÂndu-se spre cer.,, A te entuziasma la rĂsĂrirea curajului din
tr-un mijloc de furtunĂ ÎnseamnĂ a privi de-a pururea În faȚĂ Și a nu te Împiedica În faȚa oricĂrui obstacol al vieȚii
BĂcĂnaru Ramona  Andreea
Clasa a VII  a A

Compunere Copilaria

Posted in Compuneri on Jan 16, 2011 with No Comments →

Copilaria ramane una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii… Imposibil sa uitam de nazbatiile pe care le faceam cand aveam sufletele zburdalnice…

Din pacate nu am foarte multe amintiri cu bunicii, insa nu sunt nici acelea de uitat… Eram eu si cu verisoara mea intr-o vara, la bunicutza noastra draga, afara foarte cald, noi imbracate in rochite, cochete, frumusele, stateam pe bancuta din fata portii, si deh, nu prea aveam stare, ca umblau dracusorii prin noi… Doua vecine, ceva mai maricele ca noi se duceau la furat de floarea soarelui, acum, ne-am fi dus si noi! Ii cerem voie bunicii, nimic, nici sa nu auda de asa ceva! Asadar stateam cumintele in fata casei, ne cam ardeau fundurile, ca era incinsa rau de la soare bancutza noastra! Asteptam sa intre in casa bunica, si o tulim ca apucatele dupa bezmeticele care ne faceau cu mana! Ce mandre eram de noi, saream in sus ca niste mingii si chicoteam fericite! Am furat ce era de furat, acum, la un moment dat, ajunsesem undeva pe un camp, o groapa in fata noastra si cu ceva apa in ea – cred ca era sparta vreo conducta ceva, nu am idee, caci era foarte cald afara, acum nu-mi
imaginez de unde apa aceea! – in spatele nostru bunica, alerga disperata urland ca din gura de sarpe! Ne-am speriat de ea si nu stiu cum am alunecat, dar am cazut cu poponetele in apa aia! Ude fleasca am fugit cat ne-au tinut picioarele inapoi acasa, cu gandul sa o mintim pe bunica, ca nu eram noi acele fete care fugeau de ea, si ca totul a fost o parere! Asa ca imediat cum am ajuns la poarta ne-am asezat cu fundul pe bancutza incinsa, chinuindu-ne sa rezistam cat mai mult timp, pentru a ni se usca chilotii! Bineinteles ca ne-a prins, am incercat sa o pacalim, insa nu a tinut! Ne-am luat o mamaitza de bataie, ne-a imbracat din nou frumos, si iar la poarta!

Vacanta de iarna

Posted in Compuneri on Dec 05, 2010 with 15 Comments →

Vacanta  de  iarna

Intr-o  zi  ,  fluturau  rar  cativa fulgi  de  zapada  prin  vazduhul  sur .Dupa  cateva  ore  iarna  s-a  instapanit  peste  lume  pana  la  marginea zarii  cu  un  covaralb  si  gros.Fulgii  plutesc  in  aer  ca  un  roi  de  fluturi  albi  .In  vazduhul  voios  rasunaclinchete  de  zurgalai  si    fulgii  albi  racoritori  acopera  poiana  cu  un  strat  gros  de  zapada.
Dupa  trei  luni , gerul  s-a  muiat  iar  doritul  soare  luceste  si  dezmiarda  oceanul  de  ninsoare .

Compunere trimisa de Daria Cringasu.

Dor de frunze

Posted in Compuneri on Nov 26, 2010 with 7 Comments →

Paseam ieri pe strazile orasului cenusiu, in care nu e iarna, e doar frig. Ma uitam la cladirile mohorate si la oamenii zgribuliti care treceau pe langa mine.
Am simtit ca vreau sa vad altceva si mi-am lasat mintea sa alerge si sufletul sa viseze. Intai s-a schimbat cerul, care s-a facut albastru si deodata ochii ferestrelor au clipit veseli. Apoi a aparut soarele bland si vesel al primaverii din sufletul meu si mi-am imaginat verdele crud al ierbii cu coltul abia iesit si al mugurilor pe care ii urmaresc in fiecare an in devenirea lor in frunze si flori. Mi-am dar seama cat de dor mi se facuse de timida frunza a ghiocelului , de frunzele de lalea olandeza brazdate cu mov, de mirosul de neegalat al zambilelor. Apoi au sclipit in lumina luciul frunzelor de trandafir, palma frunzei de stejar, uimitorul contrast dintre verdele mesteacanului si coaja lui, culorile fluturilor ingemanandu-se si contrazicandu-se cu marea de verdeata din jurul meu.
Alunecasem deja spre vara, spre frunzele de fag si brad ale muntilor vacantei, cu florile firave, dar nespus de frumoase ale inaltimilor. Coboram cu gandul spre vale si am simtit ca incepe sa miroasa a galben de toamna. Acea simfonie avea nuante atat de fine, incat cu greu ni le putem imagina si chiar vedea daca imbratisam cu privirea padurea lui septembrie.
Nu mai era demult frig pentru mine cand am ajuns in fata casei si l-am intalnit pe prietenul meu, bradul, care mi-a fost si mai drag acum, fiindca era singurul care imi alina iarna dorul de frunzele restului de an.

Compunere trimisa de Zavoi Georgiana Nicoleta .

Discoteca din ghiozdanul meu

Posted in Compuneri on Nov 26, 2010 with 9 Comments →

De fiecare data cand imi pregatesc ghiozdanul, asez obiectele ordonat.
Cand ajung in clasa si doresc sa-mi scot caietele si cartile, gasesc o dezordine ce nu poate fi descrisa.In ora de geografie domnul profesor ne-a dat de lucru cateva exercitiiDintr-o data am auzit ritmul unei muzici de discoteca.Acea muzica se audea chiar din ghiozdanul meu.Curioasa sa vad ce se intampla am deschis incet fermoarul si am vazut ca  acolo se dadea o adevarata petrecere.Penarul dansa pe  un ritm de rock, stiloul si rezervele dansau vals, pixurile colorate ca si curcubeul, in pasi de tango.Atmosfera era foarte incendiara!Doream si eu sa particip la dans.Domnul profesor m-a intrebat daca am terminat exercitiile.Eram cat pe aci sa dezvalui secretul ghiozdanului fermecat.Rezolvarea exercitiilor statea frumos asezata in pagina caietului si deodata acel caiet imi facu cu ochiul, apoi i-am dat domnului profesor raspunsurile.

Compunere trimisa de Borcescu Andra .

La pescuit

Posted in Compuneri on Nov 26, 2010 with 19 Comments →

Intr-zi de vara eu cu unchiul meu ne-am pregatit de pescuit.Am cautat rame,am pregatit unditele.Dimineata unchiul meu mi-a dat desteptarea cu o cana umpluta cu ciai si doua felii cu margarina.
-Multumesc unchiule!spusesem eu.
-Cu placere!Esti gata de pescuit?
-Desigur.
Ne-am urcat in masina si am pornit spre Dumbrava.Am ajuns.Apa e stralucitoare ca diamntul batand in lumina soarelui.Am stat ceva timp dar a meritat pentru ca am prins mult peste .Am mai stat putin pentru ca trebuia sa facem si o baie acolo pentru ca am auzit ca oameni fac baie acolo.Dupa ce ne-am scaldat am stat la soare si ne-am bronzat ,dupa aceea am plecat acasa.Fratele meu a fost uimit la cat peste este in Dumbrava.
A fost o zi de neuitat.

Compunere trimisa de Marinescu Teo.

Daca…

Posted in Compuneri on Nov 26, 2010 with No Comments →

DACA…
Daca pentru o clipa  Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta si mi-ar darui o bucatica de viata probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc insa in mod sigur as gandi tot ceea ce spun. As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica. As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii pierdem saizeci de secunde de lumina.
As merge cand ceilalti se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm, as asculta cand ceilalti vorbesc si ce m-as bucura de o inghetata de ciocolata.
Daca as avea o bucatica de viata…N-as lasa sa treaca nicio zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc ca ii iubesc.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatransesc cand nu se mai indragostesc.
Unui copil i-as da aripi dar l-as lasa singur sa zboare.
pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea.
Atatea lucruri am invatat de la voi..oamenii.Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire e in felul de a-l escalada.
Am invatat ca un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice.
Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea plecand, te-as saruta si ti-as spune “imi pare rau”
Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand iti voi auzi vocea, as inregistra fiecare cuvant pentru a-l putea asculta o data si inca o data..pana la infinit.
Daca as sti ca aceastea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, ti-as spune “te iubesc”. nu mi-as asuma in mod prostesc gandul ca stii deja.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bune..dar, daca gresesc cumva si ziua de azi e tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun ca niciodata nu te voi uita.
Compunere trimisa de  Adelina Deliu .

Izbanda lui Greuceanu

Posted in Compuneri on Nov 26, 2010 with No Comments →

A fost odata ca niciodata un imparat pe nume  Imparatul Rosu.Acesta avea doua fete:Zana Soare si Zana Luna .Ele traiau intr-un palat in jurul caruia era o gradina frumoasa,frumoasa si bogata de flori.Asa gradina nu se mai vazuse pana atunci.In fiecare zi zanele ieseau in gradina si se jucau cu florile.Auzisera de la slujitori ca in sat se faceau hore frumoase,unde erau strigate toate fetele necasatorite.
Intr-o frumoasa zi,de inceput de primavara,au prins curaj,furisandu-se de la palat,s-au transformat in feciori din sat,si au sosit la hora.Desi nu se priceau,au inceput sa joace langa sateni fara ca acestia sa stie ca ele sunt Zana Soare si Zana Lna,cele care le lumina zilele sic ea care le veghea noptile.
Niste zmei,care doreau de mult sa le rapeasca sis a devina ei stapani ai unei lumi intunecate,s-au transformat  in feciori de tarani si s-au prins in hora langa Zana Soare.Aceasta,nefiind atenta,i s-a ridicat maneca de la rochie,iar Zmeii Intunericului au vazut semnul ei din nastere:un soare pe bratul drept.Le-au prins pe Zana Soare si Zana luna si le-au ascuns departe in munti,intr-o pestera intunecoasa,ca sa nu mai staraluceasca.
Cerul s-a intunecat;oamenii erau tristi si se sfatuiau cum sa le gaseasca pe Zane.Nimeni nu se incumeta sa-I gaseasca pe Zmeii Intunericului pentru a aduce zanele pe Pamant.Un voinic din sat,pe nume Greuceanu,a mers la Imparatul Rosu sa-i  ceara permisiunea sa-i gaseasca fetele.Imparatul i-a promis ca-I va da de sotie pe oricare din fete,daca le va gasi.Si-a luat o traista cu merinde si a plecat in cautarea zanelor.A strabatut mari si tari,pana a ajuns in varful celui mai inalt munte,unde era pestera zmeilor.A asteptat pana au adormit zmeii si,incercand s-o elibereze pe Zana Soare sip e sora ei Zana Luna,a calcat pe o piatra care a inceput sa se rostogoleasca, trezindu-I pe zmei.Au inceput sa se lupte cu sabiile.Desi zmeii pareau ca-l razbesc,Greuceanu,cu ultima putere i-a invins pe Zmeii Intunericului.Le-a dezlegat pe fecioare si le-a rugat sa aiba incredere in el.Spre uimirea lui ,zanele i-au multumit lui Greuceanusi l-au invitat la balul de la palat .
Zna Soare si Greucenu s-au indrgostit unul de celalat si au facut o nunta la palat care durat trei zile si trei nopti.Stenii si toata lumea de la palat au jucat la nunta lor.
A fost o nunta ca-n povesti.
Si au trait fericiti pana la adanci batraneti.Si am incalecat pe-o sea si v-am spus povestea asa.

Segarceanu Roxana

Scrisa in clasa a 5-a.

Caprioara si iedul

Posted in Compuneri on Nov 26, 2010 with 13 Comments →

Caprioara si iedul
Era o zi obisnuita de primavara.Prin padure se auzeau glasurile cristaline ale pasarilor. In aer plutea un miros placut.Cine putea aduce o asa mireasma? Iarba proaspata!
Iepuroaica isi chema puii in cuib. Ursoaica se uita cu drag la puii ei. Dormeau pe spate cu labutele in sus. Cine putea sa fie mai frumos?
Puiul de caprioara mergea prin padure trist si ingandurat.Ajunsese pe marginea apei.Ii era sete.Uitandu-se in apa, vedea tot ceea  ce se intamplase cu ceva timp in urma.
Sta cu mama lui la marginea padurii. Aceasta il dezmierda cu dragoste. Mama lui nu mai era acum cu el,fusese sfasiata de lup. Mugetul ei de durere ii lasase puiului o durere in suflet. Ii era foarte dor de ea.Se simtea singur,desi era iubit de toate animalele.Incerca sa se obisnuieasca cu noua lui viata,dar se gandea ca i-ar fi fost mai bine  daca era alaturi de mama lui. Cand va veni iarna se va duce la casa padurarului sau sus pe tancurile de stanca, asa cum ii promisese o caprioara ,ca-l va duce ea.Acolo va fi  ingrijit si ferit de orice primajdie.

Compunere trimisa de Roxana.

Firul de iarba

Posted in Compuneri on Nov 26, 2010 with 2 Comments →

Firul de iarba
Firul de iarba mic si plapind a scos capul de sub un bulgare de pamint.Iera inca frig.Firul de iareba avea o haina calduroasa. Pentru el primavara era un vis fantastic si chiar romatic.Era o doua zi de cind facuse ochi si veni pe tarimul incalzit de soare. A treia zi firul de iarba se mai inalta cu vre-o doua ? trei degete. Avea vecini mai mici decat el, pe langa aceasta mai avea si o multime de amici mai in varsta decat el ori de seama lui.Abia la o saptamana au aparut si parintii lui care erau de o seama cu prietenii lui.Intr-o dimineata senina ca in orice zi de dimineata, soarela rasari pe furis in oglinda si fermecatoarea bolta stralucita. Iera o mindrete de zi minunata de parca iera scaldata in bronz auriu si orbitor vederii. Deodata , un fulger a spart pintecele cerului. Pe coline se auzeau diferite sinfonii. Pic-pic ,pic -pic o ploaie maruntica cerne pe coline jos la radacina unui fir de iarba mic. Un strigat de fala se auzi nesfirsit.
-Uraaaaaaaaaaaa…!Uraaaaaaaaaa!
-E ploaea meritata de mult asteptata , cu voie venita la multi e dorita!
Neamul de verdeata cintau de asurzeau urechile pamintului:
Ploaea mingielina
Mult asteptata sa vina!

Peste o ora ploaea se sfirsi.Firu de iarba  iera bucuros minune mare, fiindca de cind iera cit un bob de griu nu mai facuse asa baie grozava.Parintii lui la-u invatat cum sa se fereasca de picioarele oamenilor. Cind  firu de iarba a mai crescut si prinse firul verde al vietii el mergea la scoala.Iera silitor si ager la minte. Acum va spun ca firul de iarba traia intr-o gradina cum nu gasesti in orice loc. Anul a fost cu ghinioc caci peste el s-a lasat o seceta mare iar oamenii sedeau cu umbrela sub copaci. Firul de iarba pe zi ce trecea  ma mult se ofilea. A venit vremea cind familia verde acum ofilita s-a uscat pina la radacini. Iar fiul de iarba a murit de caldura si seceta coplesitoare.

Compunere trimisa de Seremet Sofia.

  • You Avatar