Compuneri

,,AÅŸa eram eu la vârsta cea fericită si aÅŸa cred că au fost toÅ£i copiii de când îi lumea asta ÅŸi pământul măcar să zică cine ce-a zice’’…citea ea cu glasul bland,dar mintea mea refuza sa asculte cuvintele care pluteau ca un stol de fluturi in camera unde mirosul de drusaim si busuioc se impletea cu racoarea serii ce se furisa prin fereastra deschisa.
O privesc si ea intelege!Cu mana tremurand  inchide  cartea si o pune pe scrinul din lemn de nuc pe care-l primise in dar cand a fost ceruta de sotie,acum o viata de om cum ii place sa spuna. o perna si zambind ca un copil pus pe sotii ,scoate o cheita ce atarna pe un fir rosu de matase .
-Nu ,nu se poate sa fii fost ascunsa aici!As fi simtit-o an de an cand puneam de boboteaza busuiocul  sau cand imi astupam urechile cu perna ca sa nu mai aud cocosii cantand…chiar a fost aici?
Zambeste din nou ,lasandu-ma sa inteleg ce vreau si baga cheita in lacatul inegrit …singura bariera care a stat in calea satisfacerii curiozitatii mele:ce ascunde scrinul?
Cand aveam trei ani si am intrebat-o, mi-a raspuns cu glasul strangulat de emotie…acolo este viata mea,iar cand am inceput sa plang ca vreau sa vad,m- a luat pe genunchi,mi-a mangaiat parul si m-a sarutat pe frunte,asa cum numai ea stia sa o faca :”vezi tu ,in lada aceea stau zavorate zanele amintirilor si daca deschid capacul ele o sa zboare si eu am sa uit toate povestile …ce o sa mai asculti seara inainte de culcare?”
Anii au trecut  si cand  Mosul a devenit Spiritul Craciunului iar zanele, fapturile minunate cu aripi stravezii,au ramas intre file de carte ,am inceput sa caut cheia……zadarnic insa
Privesc peste umarul Maiei si undeva in adancul fiintei mele ,in locul unde amintirile stateau frumos oranduite asteptand ca puterea gandului sa le aduca la suprafata s-a infiripat teama:daca zanele exista?
I-am prins mana inasprita de vreme nelasand-o sa ridice capacul.Era prima data cand ii ascundeam ceva si ca sa umplu golul lasat de lispa cuvintelor,am intrebat-o:
-Cum poate sa incapa viata ta intr-un cufar?
Inainte sa-mi raspunda si-a dres glasul,semn ca ceva nu era in regula si ochii ei au capatat luciri de diamant.Lacrima a venit firesc,lunecand in coltul zambetului.Apa furata din suflet…iubirea e de vina,e lacrima bucuriei.

Compunere trimisa de Ioana Rosculet.

Minciuna prietenilor
Vlad Radu Mihai

Este iarna.Norii au inceput sa se cearna in stelute argintii.Soarele nu mai este darnic si nu mai are putere.Mihai,Alin si Stefan merg de dimineata cu sania.Alin,mai friguros din fire,le spuse ca si-a pus doua haine groase pe el.Plecara pe la 8 AM.Stabilise-ra cu parintii ca se vor intoarce pe la 11.Alin le spuse:
-Uitati-va,ninge ca-n povesti.Eu voi merge acasa la 10.Nu vreau sa racesc.
-Ba fricosule.incepura Stefan si Mihai,stai cu noi pana s-o insera.
-Pai le-ati spus parintilor ca va ve-ti intarce la 11.
-Bine,zise Sefan,ne invoim.
Stefan,atunci,il trase pe Mihai deoparte si ii spuse:
-Il stii pe Alin,el zice devreme,dar cand incepe sa se joace,nu-l mai luam de acolo.
-Stii ca ai dreptate.
Ajunse-ra pe partie.La 9 AM isi facu si Alin curaj sa se dea.Se juca-ra asa pana la 2.Parintii lor erau ingrijora-ti.Deodata,Alin le spuse prietenilor lui:
-Cat este ceasul?
-9.Zise Stefan,Mai stai o ora.
-Ok.
Peste cinci minute,Alin il intreba pe un trecator cat este ceasul.Acesta ii spuse:
-Este 2 fix.
Ceasul acelui domn era cu vreo cinci minute in urma.Alin,suparat si speriat,s-a dus la cei doi prieteni:
-Ma-ti mintit.Le spuse Alin.
Si alerga speriat acasa.Le spuse parintilor tot ce s-a intamplat.Parintii lui i-a spus:
-Cu prieteni ca acestia,sa nu mai mergi.

Aducerile-aminte pe suflet cad in picuri
Este o stare cum n-am mai intalnit
Ma bantuie amintiri de-odinnioara
Pe care gandul meu le-a ademenit.

Un sentiment de-anxietate ma cuprinde
In sufletul meu, focul iarasi se-aprinde
Cand imi aduc aminte.

In valuri zbuciumate
De gandul meu tulburate
Amintirile revin
Nu pot sa intervin.

In adierea vantului ce bate in feresti
E greu sa fii iubit, e greu si sa iubesti
Aceste amintiri , ce-au fost odata dulci
Cu trecerea timpului, mi-au lasat rani adanci

Amintiri pe care sa le uit … nu ma indur nicicand
Caci mi-au ramas in gand
Mereu le rascolesc
Si iar ma amagesc.

Aducerile-aminte pe suflet cad in picuri
Odinioara le credeam nimicuri
Acum le pretuiesc si le voi pretui
Fara amintiri … nu poti supravietui.

( poezia este scrisa de mine, doar ca inspirata de la versul ” Aducerile-aminte pe suflet cad in picuri ” din poezia “Departe de tine … ” de M.Eminescu )

De Alexandra.

Ma aflam singura in casa , citeam o carte de groaza cand am auzit un zgomot infiorator asa ca am decis sa ies afara.Vantul adia usor si puteam sa aud cum florile soptesc cantece triste. Sute de stele straluceau in jurul magnificei luni ce se reflecta in frunzele copacilor dandu-le un aer infiorator. Am mers spre locul in care credeam eu ca am auzit acel sunet infiorator.
Pana sa ajung acolo fiecare pas insemna adrenalina pentru mine . Intunericul si linistea de afara ma faceau sa ma tem. Din cauza lunii trandafirii pareau albastri. Liliecii iesisera la plimbare in timp ce greierii cantau veseli in iarba. In spatele copacilor era o umbra ce se misca. Parea un om. Deodata de facu liniste iar sangele imi ingheta in vene. O adiere rece imi mangaia obrajii in timp ce inaintam spre acel loc. Am auzit un ras infiorator venind din acel loc si am incetinit pasul. Mergeam pe varfuri.
Am ajuns foarte aproape de acel loc din gradina. Niste nori negri au acoperit luna iar pentru o secunda nu am mai vazut nimic. Un val de caldura ma cuprinse si simteam cum imi respira cineva in ceafa. Cand m-am intors nu era nimeni. Vantul suera printre ramuri si se auzeau bufnite si rasul acela infiorator se auzi mai tare de acesta data. Am ajuns chiar langa copac si acel ras se auzi din nou. M-am uitat in acel loc dar nu am vazut nimic. Rasul se auzi din nou iar leaganul din cealalta parte a curtii incepu sa se miste . Am inceput sa simt un miros puternic de parfum. Pe leagan parea ca sta cineva. Imi era foarte frica dar mi-am luat inima-n dinti si m-am strecurat intr-a colo . Leaganul se opri brusc si am auzit pasi ce se indreptau inapoi langa copaci. Vocea imi inghetase iar afara se facuse deodata rece. Pasii erau din ce in ce mai apasati si repezi. In curand ajunse acolo si incepu sa fredoneze un cantec ce descria o lupta, un razboi sangeros , se repeta o anumita parte c
e parea ca o explozie. Se opri, rase din nou insa fara un motiv anume. Nu parea ca stie ca a fost urmarit prin toata curtea.
Un liliac ce zbura pe acolo s-a asezat pe degetul sau. Eu ma apropiam incet, incet pana am ajuns foarte aproape de el insa, n-am indraznit sa il sperii sau sa ii vorbesc. Nu parea constient ca il privesc din umbra. El privea luna in timp ce se juca cu micul liliac stand cu spatele la mine. Era foarte liniste iar el se opri brusc si spuse:
-Ce vrei? Si o silueta iesi din spatele copacilor razand. Se pare ca nu vorbea cu mine.
-Ce faci aici? il intreba cel ce tocmai a aparut.
-Nu e treaba ta! spuse celalalt.
Prietenul sau facu o plecaciune in fata lui si ii zise:
-Ma inchin in fata cruzimii tale, dar nu inteleg ce vrei sa faci aici…
-Astept pe cineva, si se uita la el rautacios determinandu-l sa plece, dupa care repeta intrebarea intorcandu-se cu fata la mine si ma privi de parca ar fi dorit sa-mi faca rau.
Tremuram, nu puteam respira si nici sa ma misc. El ma itreba din nou insa nu puteam sa-i raspund. Era foarte calm si rece.
-De ce m-ai urmarit prin toata curtea?
Intrebarea aceasta ma enerva:
-Este curtea mea si fac ce vreau!
-Asa este dar eu te-am intrebat de ce m-ai urmarit la o ora asa tarzie.
-Poftim?
-Chiar nu intelegi? Eu vin aici mereu dar te intalnesc pe tine pentru prima data si nici nu te-ai prezentat.Deci ce doresti?
-Vreau sa pleci! E curtea mea iar tu esti un strain!
-Bine. Poti sa pleci inapoi de unde ai venit in timp ce eu te voi uita asa cum ma vei uita si tu si tot ce s-a intamplat in ultimele minute, spuse aceste cuvinte de parca nici nu i-ar pasa.
M-am intors inapoi in casa si il priveam pe fereastra. Mi-am mutat privirea pt o secunda iar el disparu in nean iar eu m-am trezit brusc realizand ca a fost doar un cosmar .

Compunere trimisa de Hriscu Diana.

Cu mana blanda si usoara,
Imi mangai parul despletit
Dar gandul tau este afara
La vantul care s-a starnit !
Cu vorba calma si duioasa,
Imi spui de campul inverzit.
Si eu ascult chiar curioasa
Povestea florilor ce s-au trezit !
Imi spui si despre ce ai vrea sa faci
Si ma intrebi eu cum m-am descurcat.
Dar deodata te opresti si ….taci.
Ma strangi in brate si …stiu ca ai oftat !
O lacrima-ti luceste –n gene
Dar se transforma iute in zefir.
Si simti ca n-ai de ce te teme
Caci ai crescut un falnic trandafir !

Poezie trimisa de Vaduva Miruna .

Si atunci simt ca sufletul se naste, parca, pe talazele involburate…Simt ca traiesc..
In aceasta primavara…exuberanta ma ajuta sa ajung departe.Simt cum sclipirea exoterica a simturilor ma conduce mai departe. Ajung intr-o lume pictata cu sensibilitate de imaginatia copilului.O lume in care evanescenta soarelui ne amintea de stropul de durere ce s-a prelins azi-noapte.Soarele care se tara prin cerul cu cateva pene suave, imi biciuia usor obrajii. Frumusetea acelui taram nu erau dealurile sau muntii sau marea care mangaia trupul nisipos al nisipului.Era ca fiecare animal vorbea.Era lumea necuvantatoarelor.Am mers pe o coloana cromatica prin care nici un strop de nostalgie nu intra.Fauna si flora se imbratisau intr-un mod perfect.Nici un pradator…O lume complet a copilului.Florile dansau in nelamurirea tuturor pe o muzica a gandului, ele ne inundau narile cu mirosul feeric al lor.
Dar eu am vazut un stejar care se cauta pe sine in scoicile abisului.Eu am trecut de stejar si am observat ca era granita dintre A fi si A iubi.A fi era lumea copiilor si A iubi era lumea adultilor.Atunci eu am vrut sa ajung din nou in lumea copiilor dar nu puteam deoarece crescusem.Eram nelamurita dar mi-am dat seama ca timpul e de o generozitate misterioasa:Intotdeauna ne da inapoi, ce ne-ar lua prin amintiri.

Compunere trimisa de Popovici Alexandra.

Iata a venit si mult asteptata iarna.Pomii sunt incarcati cu flori albe de nea,cazute din inaltimile cerului,ce au zburat si incintat privirile pina au oboist,cazind usor pe crengile copacilor sau pe fata neagra a pamintului.Luncile si cimpiile s-au facut albe ca spuma laptelui.Riul s-a acoperit cu o plapuma alba de cristal si a adormit ca in povesti.Prin ripi adinci ,zapada s-a ascuns de soare…totul e alb,e amortit,misterios si foarte frumos.Soarele rotund si palid se arata cu frica printre norii cei reci.Vintul suiera prin crengi dind senzatia ca intradevar a venit iarna cea bogata in sarbatori.Casele inpodobite cu zapada cristalina,dorm linistite sub acoperisurile incarcate cu omat si aranjate cu ghirlande de cristaluri.Cei mai fericiti sunt copii zglobii ce se dau pe pirtiile mari si le da cele mai tari senzatii.
Iarna este anotimpul ce tine in armotire natura dar nu si oamenii,ce se bucura de o atmosfera placuta inpodobita cu sarbatori nemaipomenite ce-ti dau clipe nemaiuitate.Prin casele oamenilor nu lipseste ceva decoratiuni si mai ales un brad,ce semnifica un copac sfint,ornamentat cu fel si fel de ghirlande.Pe linga toate aceste decoratiuni nu lipseste nici o masa cu bucate traditionale ce ii fac pe oameni impliniti.
Iarna adduce bucuria si iubirea in sufletele noastre.Ea este o zina alba ce soseste pe meleagurile noastre in sania ei de argint trasa de reni.
Iarna ne aduce frig si viscol insa la fel aduce si caldura sufleteasca.
Trimisa de Irina.

Un mic plapand ghiocel,
Era pe pamant,mititel,
Si privirea mi-o atrase,
Culoarea ochiului mi-o luase.

Ma uitam emotionata,
Cum o mica floare necolorata,
Se uita cu-atata puritate,
In ochii mei plini de dreptate.

Era o pata alba,
Intr-un abis imperfect,
Era o continua salba,
Care in imaginatie avea efect.

Ma uitam neinteles,
La un ghiocel de mine ales,
Cu lacrimi interioare mari,
Caci greu pe suflet ti-e sa le cari.

Plapanda planta a doua zi,
Notiunea nu ma exista de ,,a fi’’
Intre a trai si a exista,
Mica planta se zbatea.

Cu moartea ei mi-am dat eu seama,
Sa o inviu eu nu mai pot,
Si atunci am plecat eu geana,
Si o lacrima in ea eu port.

Poezie trimisa de Popovici Alexandra.

Era odata un purcel,
Care intruna zicea :’’Je t`aime ‘’
Si nimeni nu intelegea,
Ce vrea porcusorul acesta.

Intr-o zi o furnica,
Frumusica , mititica,
Auzi la intamplare,
Ca “Je t`aime” inseamna “De ce oare?”

Se duse la animale,
Pe o cale lunga cale,
Si fugea ca o furtuna,
Printre o ghinda si-o aluna.

Ele zise cu talent :
,,-‘’Je t`aime’’ inseamna atent’’,
Dar furnica nu se opri,
Ca sa vada ce va fi.

Cand ajunse ea acasa,
Pe hartia de pe masa,
Scria cu-nversunare :
,,-,,Je t`aime’’ inseamna culoare’’.

Ea fugise nedumerita,
La un barbat furnica,
Si ii zise cu voce tare :
,,-,,Je t`aime’’ inseamna culoare ‘‘

Furnicul zise si el catre furnica :
,,-O draga mea frumusica…
,,Je t`aime’’ nu inseamna culoare
Nu-i nici intrebarea ,,De ce oare ?’’

Purcelul de la ferma s-a indragostit,
De cineva mai rar gasit,
De o frunza care n-are habar,
Ca ea a cazut in hambar.’’

Poezie trimisa de Popovici Alexandra.

Intr-o zi pe la asfintitul soarelui am pornit intr-o excursie cu parintii.Ne duceam spre o coliba,o cabana simpla pictata cu sensibilitate de creatia omului.Ma gandeam,ma uitam la fiecare copac de pe drum.In fiecare copac exista o capodopera de arta.Lumea in sine este o arta nedeslusita de puterea cuvantului.Nu putem sa explicam ce sunt sentimentele…Dar creatia suprema?
Am mers mai departe…Un joc al fulgilor zdrenturosi imi asalta privirea. M-am gandit ca padurea ar fi catedrala lumii:centrul de viata. A doua zi,dupa crepuscul am intrat in catedrala fara parinti.Acolo am gasit diferite lucruri misterioase care si acum imi dau tarcoale mintii…Soarele imi biciuia obrajii cu pletele-i lungi si reci…Era o iarna…friguroasa.Padurea mi se infatisa ca un loc in care creaturi misterioase se plimbau.Vorbeam cu ele,Ma jucam cu ele,faceam totul impreuna.Am aflat ca era creativitatea mintii. Creativitatea…punctul de plecare catre lumi nebanuite.Asa am plecat, la fiecare rasarit catre lumea nebanuita a catedralei padurilor prin capacitatea imaginatiei.

Compunere trimisa de Popovici Alexandra.